Transfăgărăşanul şi splendorile sale

Transfăgărăşanul şi splendorile sale – autor ION NĂLBITORU

Din Braşov, urmând drumul naţional, paralel cu Oltul, traversezi cochetul oraş Făgăraş cu cetatea sa medievală ce ascunde între zidurile sale o parte din istoria zbuciumată a Transilvaniei.

In pelerinajul său spre apus turistul poate face o divagație de la traseu spre miazăzi și un popas la Mănăstirea Sâmbăta de Sus numită și Mănăstirea Brâncoveanu după numele lui Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești (1688-1714) cu o contribuție importantă în dezvoltarea culturală și spirituală a țării, ctitor a numeroase lăcașuri de cult ortodoxe, a cărui arhitectură îi poartă numele, stilul brâncovenesc. După o domnie de 26 de ani a fost trădat și decaptitat împreună cu cei patru fii, la Constantinopol, de către otomani.

În dreptul localităţii Cârţa, la sensul giratoriu, se ramifică un drum la stânga spre masivul muntos Făgăraș. După câţiva kilometri pătrunzi într-o vale răcoroasă, pe lângă râu, apoi drumul se desfăşoară în serpentine spectaculoase până la Bâlea Cascadă. Aici turistul poate face un popas la restaurant, dar şi o plimbare pe poteca turistică până aproape de cascadă. De undeva de sus, de pe stânci, un puhoi de apă se revărsă în gol, creând în jur o zarvă asurzitoare ce se înălţă către crestele ce plutesc printre norii de ceaţă. Curentul de aer format de deplasarea masei de apă în gol, rostogolirea acesteia pe stânci, precum şi stropii purtaţi de curent, te revigorează cu noi energii. Este un spectacol fascinant oferit de mama natură pe scena munţilor.

Reîntors în mica staţiune turistul poate lua telecabina şi de la înălţime să admire panorama încântătoare care se desfăşoară sub el sau, dacă este cu maşina, să urce pe şoseaua ce şerpuieşte ca o panglică printre pintenii stâncoşi.

În regatul munţilor te apropii din ce în ce mai mult de sufletul naturii şi spiritul pietrei milenare, fascinat în aceeaşi măsură de multitudinea de imagini care de multe ori par rupte dintr-un vis.ridică pieptul de piatră al versantului, iar în dreapta se deschide valea parcă fără de sfârşit şi versantul opus, pe alocuri plutind în ceaţă. Spectacolul văii frapează prin priveliştea ce încântă privirile care alunecă pe fiecare colţ de stâncă ce răsare printre brazi sau împunge cu aplomb oceanul albastru al cerului.

Pereţi abrupţi deschid drum spre abis, prăpăstii în diferite forme care mai de care mai ameţitoare, forme în continuă transformare odată cu scurgerea timpului, variind de la un anotimp la altul atât prin costumul de gală alb, verde sau cenuşiu al masivului, cât şi prin multitudinea nuanţelor de albastru din infinitul cerului.

La Bâlea Lac privirile îţi sunt delectate de peisajul de un pitoresc aparte, dar şi de apa străvezie a lacului din vârful muntelui. Turişti de toate naţiile fac fotografii, filmează, admiră hăul ce se deschide pe partea nordică cu şerpuirea şoselei printre stânci şi palele de ceaţă ce se caţără pe abrupţi ca nişte adevăraţi alpinişti. Pe partea de răsărit lacul este străjuit de crestele sterpe ale masivului muntos.

Aici este un hotel, dar şi un restaurant mai aparte care pătrunde în apele lacului ca o lacustră. Prin apele limpezi cu nuanţe verzui se zbenguie păstrăvul indigen.

Aici, la hotarul dintre crestele dominante ale munţilor şi albastrul infinit al cerului, adesea vremea devine capricioasă şi rafalele vântului, vuietul său, urletul văii, ecoul tunetelor, fulgerele ce se preling ca nişte şerpi luminoşi pe stânci, nori fioroşi ce revarsă ploi torenţiale vara sau viscole năprasnice iarna, descriu tablouri de la incantaţie la groază. Alteori când cerul este senin, astrul zilei pare mai aproape de frunţile de piatră ale masivului.

În ultimii ani se obișnuiește ca aici, la Bâlea Lac, odată

cu sosirea anotimpului alb, să fie construite un Hotel de Gheață și o biserică din blocuri de gheață din lacul Bâlea…

De la Bâlea Lac se trece din Ardeal, pe sub muchia muntelui printr-un tunel, în partea cealaltă către Argeş. Şi aici eşti întâmpinat de vârfurile pleşuve şi conturul dantelat al crestelor. Masivul Făgăraş este cel mai mare din ţară şi cu vârfurile cele mai înalte, Moldoveanu (2544 m) şi Negoiu (2535 m), dominând ţinuturile dintre cele două principate, Transilvania şi vechiul regat, Ţara Românească.

În depărtare piscurile munţilor se înalţă deasupra norilor. Nori albi sau cenuşi, perdele de ceaţă printre care se observă bălticele albastre ale bolţii cereşti, fascicolul de raze ale astrului zilei ce penetrează prin perdeaua norilor, toate acestea creează imagini feerice în împărăţia Făgăraşilor. Aici, sus, la un pas de cer totul este complex, un conglomerat de nori, ceaţă, stânci, arbuşti şi cer, creează prin neuniformitatea lor o imagine plină de armonie.

La coborâre eşti întâmpinat de cascade al căror tumult se propagă în unde sonore către creste, în timp ce şuvoiul de apă se loveşte de pintenii stâncoşi. Părăsind înălţimile sterpe pătrunzi în cheile Argeşului cu splendorile lor. Şoseaua se prelinge pe lângă abruptul stâncos, de partea cealaltă deschizându-se valea adâncă.

Vârfurile semeţe ale Făgăraşului rămân undeva sus, iar maşina pătrunde în pădurea de brad pe conturul lacului de acumulare.

După mulţi kilometri ajungi la barajul Vidraru, una dintre mărețile realizări ale regimului comunist de pe vremea lui Ceaușescu. De pe coronamentul barajului în arc, cu o înălţime ameţitoare, undeva în adâncuri se vede fundul văii ca un firicel ce şerpuieşte printre versanţii abrupţi. Te minunezi de ceea ce vezi şi te întrebi nedumerit: „Cum or fi stat oamenii să lucreze la asemenea înălţime?” De la asemenea distanţă îi vezi ca pe nişte furnici. Dar astfel de baraje sunt multe în ţară şi sunt construite în vremea numită pe atunci „Epoca de Aur”, dar pe care cei de azi o numesc a „odiosului”. Şi totuşi regimul de tristă amintire ne-a lăsat şi lucruri cu care să ne mândrim.

Mai jos, pe versantul stâng pe direcţia de coborâre, se

vede Cetatea Poenari, cea care a constituit o a doua reşedinţă a domnitorului Vlad Ţepeş, cunoscut în mitologie ca Dracula.

Curtea Domnească de la Târgoviște (cetatea) a constituit reședința mai multor domnitori dinȚara Românească, printre care Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș.

De aici, pelerinajul nostru se îndreaptă către mirificele ţinuturi vâlcene… După câțiva kilometri de la ieșirea din spectaculosul defileu al râului Argeș, ajungi la cochetul orășel Curtea de Argeş, unde se află mănăstirea cu cea mai frumoasă biserică prin stil şi arhitectură ridicată de Meşterul Manole, care, aşa cum spune legenda, pe vremea lui Negru Vodă, ce zideau ziua se dărâma noaptea. Se zice că meşterul şi-a zidit soţia, pe Ana, şi doar aşa a reuşit să construiască biserica. La final, le-au luat schelele şi muncitorii împreună cu meşterul lor şi-au făcut aripi din şindrila de pe acoperiş şi au zburat. Din locul unde a căzut Manole a ţâşnit un izvor… În biserică se află racla cu moaştele Sfintei Filofteea la care zilnic vin mii de credincioşi să se roage pentru sănătate şi mântuire de păcate.