RĂZEŞ MILENAR

RĂZEŞ MILENAR 

 

Există un tărăm – poeții îl ştiu –

cuprins între stea şi sicriu,

există un timp ce vremea nu-l ştie

– când îl îmbrățişezi, te cuprinde vecie.

Voi merge pe această nălucă de pod

şi de-o fi să ajung pe un suprem eşafod

accept să fiu tras pe roata sublimă

ce-mi țese în umeri aripi şi lumină

arde în oglinzile acestui veac strâmb

ce pune omeniei trotil în carâmb.

Pe drumul meu voi merge înainte

cu neamul Şomăreştilor, dârz în cuvinte.

 

Eu vin din tărâm de legendă, şi bouri

încă mai scurmă cu copitele-n nouri

şi se adapă din slava şi slova

a toată vecia cuprinsă-n Moldova.

 

Eu vin din ființa Moldovei, cea veche,

dintr-n Letopiseț mai bătrân ca Ureche,

scris când cu plugul, când cu spada arat

în vifor de sânge la Podul Înalt.

 

Cu uricul lui Ştefan, şi spada-ntre dinți,

m-au adus în istorie răzeşii părinți,

poruncindu-mi Cumplitul, şi înțeleptul Costin,

să păstrez limba lor ca o floare de crin.

 

Mă numesc Voroneț, călimara-i potir

albastru şi pur ca un domn Cantemir,

mulțumesc Celui Veşnic că păstrăm teafăr

geniul sublimului nostru Luceafăr,

 

că pot ca un clopot de Putna vibra

sub teiul ce arde pe creştet o stea,

şi când voi fi ars până la scrum

voi intra sub pământ fericit, la Cel Bun.

 

Eu vin dintr-un neam de răzeşi, milenar,

şi când scriu poezii îmi închipui că ar

şi scot de sub brazdele cuvintelor ii

pentru străbunii ce cântă sub glii.

 

Mă semăn fărâme, mă semăn de tot

sub brazdele veacului, cât încă mai pot

să aud primăvara cuibărind uneori

în sicriile străbunilot năluci de cocori.

 

Şi răsar spic de grâu, înfrățiți verde crud

paşii bunicului sub pământ se aud.

Soarele-i cuib de lăstuni aurii

şi mi-e cald, şi mi-e bine, macii ard flăcări vii

şi prin ochii de jar, pe sub pleoapele roşii

văd cum trec cutea pe coase strămoşii.

Şi vin împovărat de Cântec către hambare

de scârțâie şi trosnesc osiile Carului Mare.

 

 VAL RǍZEŞU

 

DUMNEZEU ESTE ROMÂN

 

Pentru că pe data de 15 ianuarie se implinesc 170 de ani de la naşterea Veşniciei Limbii Române, voi spune în mod cu totul neconvențional câteva cuvinte despre Sfântul ei.

Nu îi găsim numele în calendarele bisericeşti nu din cauza răutății oamenilor, ci pentru că i l-a scris cu litere de foc în Cartea Vieții, Ziditorul, încă înainte de întemeierea lumii. Nu vă spun cum, dar am aruncat o privire în Registrul Stării Civile a Raiului şi am apucat să citesc: Locul naşterii: Ipoteşti. Căsătorit cu Poezia. Un singur copil: Limba Română.

Cine viețuieşte în această lume şi nu locuieşte în Eminescu, nu este român. Pentru că el este patria noastră universală.

Privind harta geopolitică a lumii vedem continente şi țări. Să nu confundăm termenul de țară cu cel de patrie. Ori, cel de popor, cu cel de neam. Țara este o unitate administrativă, patria este cea pe care o purtăm în noi oriunde am colinda prin această lume. Poporul este suma indivizilor care populează o țară, neam sunt purtătorii de aceeaşi limbă a unui ideal național. Pământul este o fărâmă din Univers, țările sunt fărâme ale acestei planete, dar patria încape doar în sufletele oamenilor mari, pentru că ea trebuie să redevină infinit.

Omenirea va putea recuceri cândva cerul prin dezvoltarea până la ultima limită a tehnologiilor şi ştiințelor spațiale, iar atunci va decreta – poate triumfal, poate cu dezamăgire – că Dumnezeu nu există. Va eluda cu bună ştiință că astronautul rămâne captiv în navă şi în propria sa piele. Abia atunci, şi poate nici atunci, omenirea va înțelege micimea culturii materiale – câte țări încap într-o rachetă?

Dar acestea toate se întâmplă nu pentru că Ziditorul nu există, ci pentru că omul nu vrea să creadă că ştie unde să caute veşnicia. Ba, mai rău, că nici nu ar putea fi un loc unde ar putea exista. Este atât de ridicul în trufia sa de cuceritor încât îşi închipuie că poate închide Timpul într-un ceasornic. Când, în fapt, nici cel mai performant ceas atomic nu poate măsura decât trecerea şi destrămarea noastră prin timp.

Doar prin dezvoltarea culturii umaniste putem eluda limitările materiale şi desființa imposibilul. Pentru că totul, Absolut Totul, se află în noi.

A fi patriot înseamnă a-l descoperi pe Dumnezeu când ciocăni la uşa inimii, a deschide şi a-l recunoaşte Ziditorul patriei tale.

Este foarte mic numărul privilegiaților care îl aud şi îi deschid. Şi infim numărul celor cu care vorbeşte. Pentru că toate se zidesc prin Cuvânt.

Am făcut acest prolog doar pentru a ajunge la cel care însetat de Absolut a trudit şi a făurit limba îngerilor, dăruindu-o neamului românesc, să putem avea fiecare o patrie în care Luceafărul să ne lumineze nemărginirile.

,, Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Eminescu!”(Marin Sorescu)

 

* Urmează o poezie adresată mai ales detractorilor săi care, sub pretextul demitizării, vor să-i demoleze statuile şi să se cocoțeze ei pe socluri.

 

DUMNEZEU ESTE ROMÂN

 

Vai de neamul cu morți vii care n-au nimica sfânt,

peste vatra strămoşească rămân zările albastre

doar că i-a urcat Golgota răstignitul în Cuvânt

veşnicia să i-o poarte, el, Iisusul limbii noastre.

 

De sub pleoape teii ning dor de cer şi absolut,

pe cărarea dinspre rai vin luceferi la fereşti,

îi aud cum şuşotesc că s-a ridicat din lut

în icoana Poeziei sfântul meu din Ipoteşti.

 

Dacă dorul are chip – cum altarul har divin –

el s-a îmbrăcat în dor de Lumină, ce păcat

că deşi ni s-a jertfit ca anafură şi vin,

ce puțini îl văd aevea cât de sus ne-a înălțat.

 

A slăvit străbunii toți ridicându-i de sub glii,

a încoronat cu slovă ziditorii ăstui neam.

Azi îl jefuiesc de slavă lotrii, şi zadarnic scrii

că el a-nfiat o țară, altfel unde mai eram?

 

Surugii de vorbe goale, calemgii de apă chioară,

creaturi fără ruşine, împăiați pe gloabe şui,

Feți – frumoşi de trei parale – vor să-l facă de ocară

deşi sunt numai erate triste la povestea lui.

 

Pentru cei ce sunt, sau vin după mine, dau în scris:

– Să îl crească pentru zbor Ipoteştiul i-a fost sân

şi i-a fost limbă maternă îngereasca, şi precis

Marea Taină-i dezlegată – Dumnezeu este român!

 

VAL RĂZEŞU

 

 

 

DUMNEZEU ESTE ROMÂN (2)

 

Puterea unui popor nu stă în număr ci în unitatea şi demnitatea în jurui unui ideal național, iar demnitatea şi locul în istorie îi sunt date de oamenii mari care îi însumează aspirațiile şi îi conduc destinul.

La balul istoriei nu se poate străluci în zdrențe.  Dar bogăția spirituală este condiția sone qua non a celei materiale. Şi cu cât un popor este mai numeros, cresc exponențial şi şansele ca numărul de oameni inteligenți şi spirituali să fie mai consistent.

Cum spuneam, cea mai importantă forță a unui popor nu este armata, ci unitatea în jurul aceluiaşi ideal. Şi întotdeauna de un model demn de urmat şi de eroi care să-l apere necondiționat. Spartanii au rămas celebri deoarece la Termopile regele Leonidas, doar cu trei sute de viteji, nu s-au temut să țină piept unei armate persane de peste o sută optzeci de mii de oameni. Desigur, au pierit eroic iar persanii au cucerit strâmtoarea. Dar spartanii au cucerit istoria. Pentru că viitorul devine mereu trecut, acolo este izvorul cu apă vie al fiecărui neam. Orice pas spre înainte trebuie cumpănit numai după ce se priveşte adânc spre înapoi.

De-a lungul istoriei, românii nu l-au avut aliat adevărat decât pe Dumnezeu. Dar, doar aşa a putut străbate veacurile, pentru că întotdeauna când era pe cale să fie devorat de lǎcomia şi voracitatea neîndurătoare a altor popoare, i-a aşezat în frunte, întotdeauna la momentul potrivit, oameni mari, capabili să poarte pe umeri un neam.

În preajma anului 1859, neamul românesc era divizat în trei principate, la răscrucea geografică şi de interese ostile a trei imperii, dar fiecare dorindu-şi să le anexeze definitiv. Ardealul şi Bucovina de nord erau sub călcâiul de fier al Imperiului Austro-Ungar, iar Țara Românească şi Moldova ( din care în anul 1812 Imperiul țarist sfârtecase o jumătate), sub jugul secular al Imperiului Otoman.

Ca niciodată, atunci s-a manifestat o putere mai presus de omenesc. Cele trei imperii erau mai învrăjbite ca oricând, iar cel francez, prin Napoleon al treilea, a avut toate motivele să le mai slăbească din putere şi influență, fiind favorabil formării şi consolidării între frontierele lor a unui stat aliat. Atunci, ca niciodată în zbuciumata noastră istorie, o mână nevăzută a țesut sumanul şi caftanul din acelaşi fir al dorului de neatârnare, şi de sub cuşma clăcaşului şi jobenul boierului luminat a fulgerat acelaşi fior sfânt, setea de nepotolit de a sorbi Milcovul, să se îmbrățişeze frații de pe cele două maluri într-o singură țară.

Coincidențe faptul că existau toate condițiile necesare Unirii? Nu, nu există coincidențe. ,, Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.

Unirea din 1600, sub Mihai Viteazul, a fost atât de efemeră în primul rând pentru că nu a înțeles puterea libertății. Nici un sclav nu luptă pentru a-şi păstra lanțurile.

În persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, pentru prima dată i s-a dăruit acestui neam un sceptru sub a cărui autoritate săracul să devină om liber, pentru că fără libertate nu există demnitate, iar fără demnitate nu există ideal, unire şi putere. Forțele care se opuneau unirii erau zdrobitor superioare şi totuşi, unirea şi determinarea celor slabi, în mod paradoxal, a triumfat.

Desigur, toți istoricii au identificat o mulțime de factori care au contribuit la acest triumf. Dar adevărul este că din când în când, sătul de nedreptățile strigătoare la cer, Dumnezeu colindă prin conştiinte şi cancelarii şi scrie el însuşi istoria. Pentru a întemeia creştinismul, l-a trimis pe Iisus. Pentru a înfăptui Unirea l-a trimis pe colonelul Cuza.

Iar ceea ce a binecuvântat Dumnezeu va dăinui în veci!

 

VAL RĂZEŞU