INSULA  DORINṬELOR- Doina Harnagea

 

 

INSULA  DORINṬELOR

 

Învăţătorul

 

Undeva, într-un sat, trăia odinioară un Învăţător iubit de săteni şi adorat de copii. El dădea sfatul cel mai înţelept pentru fiecare şi ajuta pe cei derutaţi şi rătăciţi să-şi găsească liniştea şi împlinirea. Învăţătorul era cel mai iubit de către copiii sătenilor. Ei nu se plictiseau niciodată de poveştile lui, fiindcă acestea aveau continuare în fiecare “a doua zi” şi copiii nu erau niciodată obraznici, deoarece aşteptau nerăbdători întâmplările din poveste. Părinţii lor chiar se bucurau că poveştile se terminau întotdeauna bine, fiindcă nu era nevoie să mai aducă doctorul prin satul lor.

Oamenii erau atât de mulţumiţi, încât i-au construit Învăţătorului lor o căsuţă frumoasă, cu de toate şi cu o grădiniţă de flori. Au vrut să îi prezinte fetele cuminţi şi harnice din sat pentru a-şi alege una să-i devină soţie, dar Învăţătorul le spuse că el trăieşte cu ideile lui, pe care le scrie într-o carte foarte cuprinzătoare.

Unii dintre săteni înţeleseseră, oarecum, despre  ce-i vorba, dar cei mai mulţi păstrau discreţia asupra subiectului, gândind că cele despre care vorbeşte Învăţătorul or fi nişte rude sau cunoştinţe din alte vremuri, înainte de a ajunge el în satul lor. L-au lăsat să locuiască singur, bineînţeles numai o mică parte din noapte, fiindcă în cea mai mare parte din zi sau din noapte oamenii aveau nevoie de el pentru sfaturi.

Sătenii erau oameni gospodari care-şi ridicaseră case cu porţi şi ziduri înalte cât copacii din curte, de credeai că aceşti copaci au fost făcuţi prizonieri şi acum aşteaptă o eliberare. Mai ales primăvara, când înfloreau aproape toţi, îşi ridicau ramurile sus de tot, doar-doar vor depăşi zidurile ca să fie văzuţi şi ei când sunt în toată splendoarea.

Nu se uita nimeni dintre săteni la copacul altuia, deoarece fiecare avea copacul lui înflorit. Apoi se sfârşea şi acest anotimp frumos pentru copaci, iar ei deveneau iarăşi prizonieri, erau păgubiţi de aprecierile celorlalţi săteni, li se răpeau fructele, erau curăţaţi de crengi exact cum nu voiau ei şi se retrăgeau, iarna, între ramurile lor pentru a se odihni şi a medita la ce este de făcut în anul următor. Numai că soarta lor era hotărâtă în altă parte.

Familiile de săteni erau la fel ca şi copacii pe care îi îngrijeau. Între gospodăriile lor nu erau cărări sau pârleazuri. Nu se zăreau unii pe alţii decât atunci când ieşeau cu toţii în uliţa mare pentru activităţile care se puteau vedea de către toată lumea. Orice secret al familiei era păstrat cu străşnicie ca o avere moştenită de multe generaţii.

Ei se vedeau numai la sărbători, când nevestele şi fetele îşi etalau, spre admirarea celorlalţi, iile şi catrinţele cu multe flori, cusute în taina casei, de credeai că este “primăvara oamenilor“, de le înfloriseră aşa frumos hainele de pe ei. Numai la două sărbători mari, de Sânziene şi la Sfintele Paşti, pe la porţi apăreau covoare şi lăicere cu cele mai frumoase flori, păsări, cerbi şi căprioare în amintirea pădurii unde ei nu se mai duceau demult.

Cele mai mari garduri erau între rude. Între ele era o întrecere ca la războaiele mari. Cu toate secretele pe care le ţineau ascunse, toate clipele frumoase sau întâmplările dureroase din familiile lor erau aruncate în faţa oamenilor prin laude sau prin batjocoră. Astfel, îşi descărcau tot năduful pentru izolarea şi dezbinările dintre ei.

Doi oameni din sat ştiau aproape totul despre săteni: Preotul şi Învăţătorul, primul fiindcă răspundea de sufletele lor, celălalt, de copiii lor. Sătenii îl iubeau cel mai mult pe Învăţător, deoarece acesta le spunea poveşti foarte frumoase încă de când erau copii mai mărişori şi aveau voie să iasă pe poarta familiei. Pe preot îl respectau, dar se temeau şi se ruşinau de el pentru că, fie îi mustra la spovedanie, fie le amintea secretele în predicile lui.

Fiecare om gospodar avea caietul lui de socoteli şi creionul lui chimic.⁽¹ Fără cele două, nu era în rând cu lumea. În caiet erau scrise toate rezultatele de la recolte şi tot ce se consuma în gospodărie sau pentru petreceri.

Unii dintre săteni făceau atâtea sacrificii pentru a fi la înălţimea sindrofiilor din sat, încât tot restul anului îşi reproşau cheltuielile făcute “pe toate prostiile”. Nevestele dădeau vina pe copii, sătenii pe neveste, copiii pe bătrâni până erau nevoiţi să meargă pentru împăcare la Preot sau la Învăţător. În cazuri foarte grave, dar care nu se prea întâmplau, mergeau la un Bătrân aproape orb şi foarte surd, căruia i se destăinuiau.

În cazuri foarte grave, dar care nu se prea întâmplau, mergeau la un Bătrân aproape orb şi foarte surd, căruia i se destăinuiau. Întrucât lui îi spuneau cele mai ascunse gânduri ale lor, de ciudă îl numeau “Nebunul”.

Traiul unei familii  nu semăna cu nici a uneia dintre celelalte familii, de-ai fi zis că oamenii aceştia s-au adunat la un loc tocmai fiindcă nu se asemănau nici într-o privinţă.    .

Cei care rămăseseră singuri şi nu aveau familie sau nu făcuseră nimic onorabil în viaţa lor, erau oarecum izolaţi în partea satului ce se pierdea într-o pădure, iar când copacii au crescut destul de mari, ei erau atât de bătrâni că nu-i mai cunoştea nimeni prin sat şi nici ei nu mai veneau să-i vadă pe săteni şi, din această cauză, au fost uitaţi pentru totdeauna, iar locul unde trăiau a şi fost numit “Pădurea Uitată”.

Cea mai mare avere a unei familii erau copiii. Lor li se încredinţa toată bogăţia acesteia: demnitatea şi onorabilitatea ei. Tribunalul suprem al faptelor şi comportamentului fiecăruia era “Gura lumii”. În cele mai multe cazuri dragostea sau indiferenţa părinţilor faţă de odrasle erau determinate de bârfele satului.

Tinerii care treceau cu bine prin această dificilă întrecere erau împodobiţi cu hainele cele mai scumpe, cele mai înflorate şi stăteau în locul de cinste de la biserică. Erau numiţi “Păunaşii satului” şi chiar aşa arătau şi se purtau. Încet-ncet, ei urcau pe o scară imaginară şi lumea devenea tot mai mică şi tot mai neînsemnată pentru ei. Pe unii bătrâni sau tineri din sat nici nu-i mai vedeau. Gândeau că cei mai importanţi oameni erau cei care puteau vorbi frumos şi onorabil despre ei şi cei a căror părere conta în satul lor.

Existau, însă, familii care nu reuşeau să se remarce prin nimic, iar copiii lor erau cei mai năpăstuiţi dintre toţi. Ei erau nu numai ruşinea fiecărei familii, ci şi ruşinea satului. De câte ori făceau vreo boacănă, cei din familie nu vorbeau cu ei săptămâni întregi. Li se ducea mâncarea într-o cameră separată şi erau lăsaţi singuri pentru ca “să se înveţe minte”. Pe uliţele satului nu vorbea nimeni cu ei şi nici pe băncile din faţa porţilor nu aveau voie să se aşeze la sărbători. În biserică stăteau în ultimile rânduri şi, în timpul slujbei, vedeau numai spinările sătenilor, fie semeţe în faţa oamenilor, fie încovoiate în faţa preotului.

Singura lor bucurie o găseau la Bătrânul nebun, care îi primea cu dulciuri şi le confecţiona fluiere cu desene frumoase şi nemaivăzute pe la ei. Cei mai buni prieteni ai lor erau puii de animale din gospodărie pe care îi îngrijeau sau îi duceau la păscut în Lunca Fericirii. Acolo ei cântau toată ziua, spuneau poveşti şi glume, iar seara se întorceau mai puternici, pentru ca să poată îndura dispreţul lumii.

Într-o seară, pe la o oră mai târzie, din casa Învăţătorului se auzeau voci, aşa că sătenii nu l-au mai căutat să le dea sfaturi, lăsându-l să aibă grijă de rudele lui, care, probabil, veniseră la el de foarte departe şi ei, fiind ocupaţi cu treburile gospodăriei, nu le văzuseră chiar de loc.

Numai Cârciumarul, care ţinea strict socoteala băutorilor din sat, rămase cam uimit de această întâmplare, fiindcă cine nu trecea pe la cârciuma lui când intra în sat, ori era grav bolnav, ori avea în vedere să tâlhărească pe careva.

Curiozitatea nu-l lăsă în pace nici în miez de noapte, aşa că se plimbă pe lângă casa Învăţătorului, luminată ca niciodată şi plină de veselie mare. Din casă răsunau mai multe glasuri de femei şi, din când în când, se auzea glasul unui tânăr care le punea la punct pe toate şi chiar îi făcea multe observaţii Învăţătorului. Cârciumarul, care se mulţumi cu ce aflase, plecă totuşi nelămurit spre casa lui. Erau copiii Învăţătorului, erau fraţi şi surori sau alte rude? Oricum, îl impresionase neplăcut hărmalaia din casa Învăţătorului care, de felul lui, era tăcut şi retras.

În timpul zilei, fetele sau surorile Învăţătorului, pentru că oamenii nu se lămuriseră ce este cu ele, băteau uliţele satului, vorbeau şi se veseleau, de îi căpiaseră pe mai toţi bărbaţii şi tinerii din sat. Le plăcea să meargă şi la cârciumă şi, mai mult de frica celor auzite lângă casa Învăţătorului, Cârciumarul le dădea toate dulciurile dintr-un raft pentru copii şi chiar îndrăzni să le roage să guste câte un păhărel de ţuiculiţă.

Fetele refuzau, într-un mod delicat, păhărelul de ţuiculiţă, neînţelegând ce este băutura aceea pe care o laudă atât cârciumarul. Mergeau pe uliţele satului ca nişte prinţese, parcă plutind, cu pasul uşor ca zefirul dimineţii de primavară.

Sătenii le urmăreau de după garduri şi ele aveau o purtare atât de aleasă, că-ţi era mai mare dragul să laşi baltă toate treburile şi să le priveşti. Nevestele se uitau şi ele după cuconiţe, dar nu prea suportau purtarea lor care era foarte scandaloasă: adică, de ce erau vesele tot timpul şi aveau oricând o vorbă bună de spus?

Ele ştiau, din neam în neam, că numai sărbătorile erau zile pentru a te veseli şi pentru a te găti cu haine scumpe şi frumoase. În restul timpului, nu te apucai tu, dacă aveai pretenţie că eşti serioasă, să te hlizeşti ca proasta-n târg.

Când fetele se întorceau spre casă, se stârnea prin tot satul un balamuc, de cei care se aflau pe câmp credeau că “iar au venit demenţii ăia cu Circul lor”.

Cum aceste episoade se repetau, câteva neveste, pline de nervi din cauza bărbaţilor, care deveniseră aproape somnambuli, bătură la poarta Învăţătorului şi-l rugară să stea de vorbă cu ele.

“Cuconiţele, dar mai ales una frumoasă şi zăpăcită rău, care, să ne scuzaţi, Domnu’ Învăţător, se hlizeşte ca proasta-n târg, au sucit minţile bărbaţilor şi băieţilor noştri, cu care nu ne mai putem înţelege nici într-un fel.” Învăţătorul era foarte încurcat şi se ruşinase, mai ales că din casă nu se auzea ţipenie, semn că aceste cuconiţe dormeau ziua şi se hlizeau noaptea.

O gospodină de frunte a satului se răsti la Domnu’ Învăţător şi îl anunţă că toţi băieţii satului, pe care altădată el îi învăţase carte şi care acum erau flăcăi ca brazii, vor să plece în armată, s-o termine cât mai repede şi, când se întorc, să o ia de nevastă pe Cuconiţa cea Hlizită.

Nevestele erau foarte nedumerite şi nu înţelegeau ce motive găsesc “aceste cuconiţe” pentru aşa mare veselie. ”Ele nu văd cât de grea este viaţa şi ce rea este lumea?”, îi reproşă cea mai onorabilă gospodină din sat care-şi strunea bărbatul şi copiii cu mână de fier. “Nimeni nu se mai gândeşte la ceva serios în familiile noastre. Vor distruge satul cu bucuria lor”, se plânse alta, care era o întruchipare a cumpătării şi a bunei-cuviinţe.

Învăţătorul le asigură pe neveste că le va trage o săpuneală zdravănă cuconiţelor, îşi ceru iertare şi aproape că vru să le sărute mâna, drept pentru care unele lăcrimară de emoţie, iar altele traseră concluzia că s-ar putea ca neastâmpăratele cuconiţe chiar să-l şi bată pe Învăţător, de era aşa de înspăimântat, sărmanul de el.

Norocul lui a fost că tocmai atunci ieşi tânărul, fiul sau fratele Învăţătorului, că nu ştia nimeni ce-i este, linişti nevestele şi le asigură că surorile lui îşi cer iertare distinselor doamne de la poartă şi le promit că se vor purta cuviincios cu ele şi cu bărbaţii lor şi că totul nu este decât o eroare pe care o regretă profund.

Nevestele nu pricepură o iotă din ce le spuse acest tânăr, dar era aşa de frumos la chip, avea o privire aşa de galeşă, iar glasul atât de duios, de rămaseră toate trăsnite ca de fulger la vederea lui. Plecară pe la casele lor foarte uimite şi tulburate de această întâmplare.

Când cuconiţele apăreau pe uliţe, nevestele îşi lungeau gâturile ca girafele, sperând că o să-l vadă pe tânărul lor frate. Acesta nu prea ieşea din casă decât ca să stea de vorbă cu câţiva bărbaţi, care aveau ceva carte învăţată, cu preotul şi cu Bătrânul nebun. În dorul lui, nevestele şi fetele din sat începură să le admire pe cuconiţe şi să le imite în multe privinţe.

O vreme lucrurile se liniştiră, iar cârciumarul se ducea mai rar noaptea pe lângă casa Învăţătorului, dar tot nelămurit şi aproape îngrozit era când se gândea la ce aflase. Fiindcă nu îndrăznea să spună nimănui ce grozăvii auzise pe lângă ferestrele Învăţătorului, ca să nu uite, scrise cu litere mari pe un perete mai curat al cârciumii câteva cuvinte fără înţeles, dar trăgea nădejde că va găsi el vreun om învăţat care să i le explice.

Oamenii erau miraţi şi nu pricepeau ce scrisese Cârciumarul pe zid. Câteva Babe Teologice, care ştiau pe de rost predicile preotului şi erau considerate cele mai învăţate dintre ei, fură chemate să îi lămurească. Babele nu prea aveau chef să intre în cârciumă, mai ales de când majoritatea bărbaţilor din sat se lăsaseră de băutură pentru a o cuceri pe Coconiţa cea Hlizită. Ba cu o rugăminte, ba cu o ţuiculiţă, câteva babe ştiutoare intrară în cârciumă.

Cum văzură literele de pe perete, începură a-şi face cruce şi a scuipa care-ncotro, ieşind buluc pe uşă. Abia trăgându-şi sufletul, le spuseseră sătenilor că ele cred că, de când oamenii nu mai trec aşa des pe la cârciumă, Cârciumarul s-a smintit, face farmece şi se închină la numele unuia care-i scris pe perete. Pe deasupra, acela mai are şi ajutoare, trei femei şi un bărbat. Babele nu ţinură minte numele celor cinci scrise pe perete, aşa că plecară nelămurite şi bosumflate.

Bărbaţii deveniră foarte hotărâţi, intrară în cârciumă şi îi cerură Cârciumarului să le explice numele celor cinci draci de pe perete. Cârciumarul începu să tremure, oamenii se cam speriară şi înghiţiră cu toţii câteva pahare de rachiu ca să-şi revină. Când pricepu ce i se cere, Cârciumarul scoase o bucată de hârtie din buzunar şi cu creionul chimic, de care nu se despărţea niciodată, încercă să descifreze numele celor cinci. Într-un târziu, citi nişte nume, fără a se înţelege nimic din ele.

Unul dintre ei, care era mai isteţ şi învăţase multe poveşti de la Învăţător, le rosti cu voce tare, e drept poticnindu-se rău de tot şi, din nou, sătenii nu înţeleseseră nimic. Cel care citise numele luă creionul chimic al Cârciumarului şi scrise, în coloană, pe celălalt perete ceea ce dicta acesta:

 

Autorul

Dragostea care Iubeşte Mereu

Speranţa fără de Răbdare

Amintirea care Uită ce Trebuie

Adevărul Mulţumit de El Însuşi

 

Cârciumarul îi lămuri şi le spuse că primul era Învăţătorul, următoarele trei erau cuconiţele şi al cincilea era tânărul, fiul sau fratele Învăţătorului. Cârciumarul îl auzise pe Învăţător când se plângea tânărului că le făcuse pe fete mai independente, iar în el, în tânăr adică, avusese încredere maximă şi iată ce făcuseră ei acum: ieşiseră din cartea pe care el o scria.

Pe toate acestea Cârciumarul le citi cu anevoie de pe hârtie, că de scris le scrisese bine, credea el. Era învăţat să scrie fără să se uite la hârtie şi la creionul chimic încă de când făcuse ucenicie şi era cu ochii în patru la cei care beau pe datorie sau la cei care mai cereau băutură. Aşa că era convins că scrisese exact ce auzise.

Cum oamenii nu înţeleseseră nimic, le mai spusese că îi auzise pe cei doi bărbaţi discutând despre o cămară ascunsă sau despre o pivniţă unde, probabil, Învăţătorul, sătul de zvăpăiatele cuconiţe, le încuia şi le ţinea încuiate până se cuminţeau. Iată, însă, că scăpaseră de acolo şi umblau lela prin sat. Sătenii, care construiseră casa Învăţătorului, îl asigurară că nu există nici o cămară ascunsă în casă şi nici pivniţă nu are, aşa că misterul era acum şi mai încurcat.^(2.

Cârciumarul mai auzise când tânărul îl certa pe Învăţător cum că acesta îşi lăsase mintea prea slobodă şi crease asemenea besmetice şi el, tânărul, fusese obligat să părăsească, o dată cu ele, Cartea cea Cuprinzătoare şi acum să le poarte de grijă până vor găsi o soluţie. Apoi îl jigni pe taică-său sau pe frate-său, că nu se ştia sigur despre ce-i vorba.

Învăţătorul se răsti atunci la tânăr şi îi spuse că nu-i permite, iar tânărul care, de felul lui, era foarte obraznic, îi răspunse: “Ce nu permiţi, Domnule, ce nu permiţi? Nu vezi că eşti tembel?”

Sătenii primiră drept în inimă aceste cuvinte, deoarece sufletele lor se ridicaseră spre cunoaşterea lumii  prin poveştile Învăţătorului şi prin predicile Preotului.

Îngheţară de frică, dându-şi seama că, dacă nici Învăţătorul nu-l poate stăpâni pe Tânărul Scăpat din Carte, acesta sigur o să-i omoare pe toţi. Drept urmare, goliră câteva sticle de rachiu şi plecară mai liniştiţi acasă, urmând să se ducă duminică, după slujbă, la preot să-i ceară şi lui părerea.

 

 

Preotul şi Creatorul

 

După ce se termină Slujba de Duminică, sătenii, care, de data asta umpluseră biserica până la pragul de la intrare, îl rugară pe Preot să le asculte necazul cel mare care dăduse peste satul lor: cuconiţele Învăţătorului.

Hotărâră să rămână numai cei isteţi şi tari de inimă, aşa că nevestele, copiii şi babele teologice fură invitaţi să plece acasă. Nevestele, care nu ieşeau niciodată din cuvântul bărbaţilor şi, deci, nu puteau avea păreri, îi luară pe copii şi plecară primele.

Babele Teologice, care se considerau îndreptăţite să rămână la discuţii, nu voiau să plece nici în ruptul capului, aşa că Preotul le luă cu binişorul şi le însoţi până la poarta bisericii.

Ele erau mai mult decât bucuroase de aşa consideraţie şi folosiră prilejul acesta pentru a-i cere Preotului să rezolve problemele Bisericii pe care el, fie nu le vede, fie nu are destul curaj pentru a se ocupa de aşa chestiuni foarte grele. În privinţa Învăţătorului, acestea fură de părere că Sfinţia-Sa ar trebui să-l răstignească în pădure pentru ca să-i vină mintea la cap.

Bărbaţii aşteptară mult şi bine în Biserică, dar, cum Preotul întârzia, ieşiră toţi în faţa bisericii. Erau nemulţumiţi că pierduseră atâta vreme, aşa că propuseră Preotului să desfiinţeze stranele din biserică, unde babele stăteau proţăpite ca pe tronurile împărăteşti şi şuşoteau prostii cât ţinea sfânta slujbă. Preotul îi linişti cu greu şi se întoarseră cu toţii în biserică.

– Voi îmi spuneţi că Învăţătorul scrie o carte şi crează oameni. Nu, dragii mei. Învăţătorul nu este, ci crede că este Creator. Nu există decât un singur Creator. Să vedem despre ce este vorba. Învăţătorul vostru scrie o carte, aşa-i?

– Unii dintre noi l-au văzut că scrie într-o carte mare.

– Bun. Ei, cum se scrie o poveste ? începu Cuvioşia-sa, pedagogic, să-i lămurească pe săteni. Se scrie o întâmplare, apoi trebuie să ne gândim la nişte personaje cam cum sunt Patriarhii din Vechiul Testament.

Oamenii se-ngrijorară, fiindcă le era teamă ca Preotul să nu-i întrebe care sunt numele patriarhilor, dar preotul amână examinarea pe mai târziu şi continuă fără să-i întrebe nimic.

– Numai că Patriarhii au existat cu adevărat, în timp ce Învăţătorul scrie nişte poveşti care nu se întâmplă niciodată. Continuăm să ne închipuim, mai punem nişte învăţături şi pilde frumoase la sfârşit şi, uite-aşa, se scrie o carte.

Unul mai tânăr dintre ei, care nu prea avea multă minte, îşi dădu şi el cu părerea şi trase concluzia că Biblia este o carte cu tineri extratereştri şi cuconiţe ştiinţifico-fantastice. Sătenii îl plesniră peste capul lui cel prost şi-l făcură să-şi ţină gura.

Toţi înţeleseseră cum se scrie o poveste, că doar ascultaseră poveştile Domnului Învăţător şi unii chiar mai ştiau pe de rost unele poveşti din copilărie, dar ceea ce scrisese Cârciumarul pe hârtia lui şi pe perete era greu de înţeles.

Preotul nu făcu nicio legătură între carte şi cuconiţe şi consideră că zvonul răspândit de Cârciumar, după care aceste cuconiţe, cu tot cu tânărul frate, au ieşit din Cartea cea Cuprinzătoare, era o mare prostie, iar sătenii s-o lase mai uşor cu băutura, fiindcă din cauza asta  şi-au pierdut minţile.

Sătenilor le venea greu să detalieze şi alte aspecte mai delicate ale subiectului, drept pentru care se ghionteau unii pe alţii, neştiind cum să-i povestească Preotului. Unul mai şugubăţ îl îndemnă pe băiatul cel prostuţ să explice el necazul, ca în cazul în care Preotul îi consideră nişte destrăbălaţi să nu se facă toţi de ruşine şi să dea vina pe vorbele lui.

Băiatul, care, de felul lui, fusese mai retras, prinsese drag de Învăţător şi împrumuta cărţi de poveşti pe care le învăţa pe de rost. Începu sfios să-i laude talentul de povestitor şi scriitor de cărţi, fiindcă înţelesese din toate discuţiile că sătenii voiau să-i facă un rău mare Învăţătorului.

Turui neîncetat despre capacităţile Învăţătorului, încât Preotul îl sfătui să treacă la cuconiţe. Aici băiatul nu se învăţase minte şi turui o grămadă de laude şi despre cuconiţe. Sătenii nu se supărară de loc, ba dimpotrivă, se bucurară că acesta observase multe amănunte, care le făceau şi mai fermecătoare decât le ştiau ei. Drept urmare, căzură cu toţii într-un extaz păcătos, amintindu-şi cu drag toate năzbâtiile acestora.

Observând că sunt derutaţi, Preotul făcu apel la conştiinţa lor şi începu să le explice în ce primejdie se află, dacă se lasă cuceriţi de farmecele acestor femei necuviincioase, putând să-şi piardă sufletul pe vecie. Treziţi de şocul provocat de cuvintele Cuvioşiei-sale, sătenii începură să-şi descarce sufletele:

– Se gătesc frumos, se împopoţonează şi spun tot felul de poveşti pe uliţele satului şi trec pe la toate porţile şi în sus şi în jos şi de asta au rămas holdele neculese, câmpul nearat, lemnele netăiate, iar nevestele noastre dau dovadă de neascultare şi obrăznicie, nemaiîntâlnite din moşi-strămoşi.

Preotul îi sfătui să se spovedească mai des, că aşa îşi menţin controlul asupra gândurilor şi al faptelor şi o să vorbească el cu Învăţătorul să-l sfătuiască să le trimită pe cuconiţe acolo de unde au venit.

Hotărârea Preotului îi luă prin surprindere pe oameni, care se posomorâră pe loc, întrebându-se cu ce bucurii mai rămân ei, dacă le alungă preotul din sat pe cuconiţe. Fiecare îşi aminti clipele de nespusă frumuseţe când le zăriseră pentru prima oară.

Unii şi-o amintiră pe cea cu părul ca spicul grâului copt şi ochii precum cerul senin, cu glasul ca un susur de izvor şi pasul lin ca zborul unei păsări. Ea era cea mai fermecătoare. Când o vedeai, nu mai existau necazuri şi greutăţi pe lume, traiul era uşor, munca era o plăcere şi parcă nici nevestele nu mai erau aşa cicălitoare. Se transformaseră şi ele, deveniseră drăgălaşe ca atunci când le invitau la baluri. Nimic nu mai era ca înainte şi nu ştiu ce plutea aşa, prin aer, de nu mai erai supărat şi îngrijorat. Numele ei era foarte ciudat – Dragostea care Iubeşte Mereu – dar în casa Învăţătorului toate deveniseră ciudate, de aceea nu se mirară prea mult.

Alţii şi-o amintiră pe cea mijlocie cu părul rubiniu ca frunzele toamnei, cu glasul cald şi duios, cu ochii de căprioară şi mersul săltat ca al fluturilor pe florile multicolore. Când o vedeai nu te mai durea sufletul că nu ţi se îndeplineau dorinţele, erai împăcat cu toată lumea. Numele ei era şi el ciudat, Speranţa fără de Răbdare, dar ei nu voiau să ştie despre aceste ciudăţenii şi se bucurară cînd îşi amintiră de liniştea şi căldura care le cuprinseseră inimile atunci când o văzură apărând în grădiniţa din faţa casei Învăţătorului.

Cei mai mulţi, însă, rămaseră fermecaţi de fata cea mică. Era cu părul negru, ce se revărsa în inele ca valurile Râului Mare când plouă mult şi aduce pământul cel mănos de prin codrii îndepărtaţi. Avea ochii ca flăcările focului de Sânziene, glasul molcom şi parcă venind dintr-o depărtare misterioasă, vorbele ei te umpleau de bucurie şi nu mai purtai ură pe nimeni şi nu te mai mustra conştiinţa parcă niciodată. Avea un nume frumos, Amintirea care Uită ce Trebuie, dar ei nu-l înţeleseseră nici atunci când o strigară surorile ei şi nici acum.

Oamenii nu se îndurau să plece din biserică, semn că mai aveau ceva de spus. Preotul se cam plictisise de toate aiurelile lor şi se hotărî să le facă o oră de cateheză seara, după vecernia de duminică.

Împins de ceilalţi săteni, băiatul povestitor începu iarăşi:

– Eu am vorbit cu Domnu’ Învăţător şi mi-a spus că fiecare om poartă în jurul lui o câmpie plină de lumină pe care i se plimbă gândurile şi tot ce simte el. Sunt locuri pe unde gândurile trec de pe o câmpie pe alta, dar asta nu se întâmplă cu fiecare om sau în fiecare zi din viaţa lui.

Încurajaţi de vorbele băiatului, sătenii începură să vorbească despre ceea ce înţelegeau din cuvintele Învăţătorului.

– Mie mi-a spus altfel: că ideile din capul nostru fug foarte repede, mai repede decât lumina soarelui pe un câmp mare, foarte mare.⁽³

– Acolo pe câmpul care este alimentat de energie, dar nu de cea electrică, se întâlnesc toate gândurile omenirii, iar unii oameni sunt foarte deştepţi şi pot să citească aceste gânduri ca dintr-o carte. Aşa au inventat savanţii becul şi telefonul.⁽⁴

– Eu am înţeles că atunci când suntem foarte supăraţi sau ne este foarte frică sau suntem foarte fericiţi, putem să intrăm unii pe câmpia celorlalţi şi să ne citim gândurile.

– Da, aşa este. Mie mi-a spus că atunci când trece prin unele locuri, drumul face o curbă şi timpul merge mai încet, mai ales când nişte stele mari vin mai aproape de Pământul nostru.⁽⁵

4. Sătenii se referă la ceea ce crede Învăţătorul lor despre câmpul electromagnetic, creat de creier.

5.Aluzie la teoria lui Carl Gustav Jung despre inconştienul colectiv.

6. Teoria lui Albert Einstein despre continuum spaţiu-timp.

– De unde aţi scos asemenea aiureli? Omul poate să vadă aşa ceva ? Dumnezeu are tainele lui şi stelele şi Pământul se supun legilor lui Dumnezeu, interveni Preotul.

– Domnul Învăţător crede că oamenii au început să-şi vadă gândurile şi să stea de vorbă cu ele. Ceea ce el gândeşte şi scrie iese din carte şi umblă prin lume.

– Din cauza dragostei pe care o are el pentru noi şi datorită respectului nostru pentru el, câmpurile noastre şi-au deschis porţile şi tot ce gândeşte el frumos şi bun pentru noi se plimbă peste tot, iar noi vedem acest lucru.

Printre ei, în biserică, se afla şi Profesorul-care-ştie-multe. El ascultase cu atenţie ce spuseseră toţi sătenii şi căzuse pe gânduri. Hotarî să vorbească şi el.

– Părinte, în acest sat se întâmplă fenomene ciudate şi misterioase. Învăţătorul încearcă să-şi explice toate acestea, făcând apel la teoriile ştiinţifice pe care le studiază încă din studenţie. Ne-a împărtăşit şi nouă unele din acestea.

– Ce teorii ştiinţifice? Astea-s practici yoga, New Age şi iată cum toţi dracii au dat năvală peste noi.

-Învăţătorul este convins că personajele din poveştile lui se întrupează în forme materiale. Oamenii ar deţine câmpuri psihice şi spirituale care formează, împreună cu alte câmpuri spirituale, universuri paralele.

Aceste gânduri întrupate pot fi ca nişte imagini eliberate de psihicul uman în urma unor cutremurări emoţionale sau, ca în cazul inventatorilor, viziunile unor descoperiri ştiinţifice. Ele circulă de la un om la altul, într-un fel anume, pe un câmp psihic şi spiritual creat atât din undele noastre cerebrale cât şi pe un alt câmp spiritual universal. Noi descifrăm aceste structuri în raport de intenţiile noastre, intenţii care ar deţine cifrul individual, iar unii dintre noi, prin capacităţi excepţionale, ar avea acces la cifrul universal de cunoaştere.

Preotul era uimit că Profesorul susţine părerile ciudate ale Învăţătorului. Încercă să-şi formuleze ideile cât mai aproape de o teorie realistă prin care să-l convingă cu argumente.

– Nu este posibil ca o persoană cognitivă şi fiinţă dialogală să se întrupeze din şi de către gândurile unui scriitor. Gândurile nu se pot întrupa de la sine şi apoi să fiinţeze prin sine. Numai persoanele raţionale pot fiinţa şi dialoga, nu gândurile, se lansă Preotul în discuţie cu toată pasiunea pentru cunoaştere pe care o avusese cândva, în anii studenţiei şi, din cauza căreia, fusese numit “Iezuitul”.

Ştiţi foarte bine, Domnule Profesor, că gândurile sunt doar informaţii şi reprezintă manifestarea unui  proces cognitiv al minţii. Astfel, ele nu pot să se întrupeze în persoane sau în fiinţe vii care să umble prin lume. Cele care iau aşa-zisele forme vizibile sunt nălucirile, în spatele cărora se află adevăratele gânduri. Când gândul se combină cu patima, el devine o nălucire, o himeră. Poate că Învăţătorul se referă la o subjugare a omului de către propriile dorinţe şi apare iluzia că aceste dorinţe iau fiinţă şi discută cu el.

– Nu. El se referă clar la întruparea gândurilor şi a trăirilor umane. Crede că omul deţine structuri mintale care ordonează gândurile⁽⁶. Ca niște algoritmi ai minţii sau matrici ale sufletului.⁽⁷ Prin asta explică marile intuiţii ale oamenilor de ştiinţă sau simultaneitatea unor descoperiri ştiinţifice şi artistice.

– Domnule profesor, acestea sunt taine care întrec puterea noastră de înţelegere. Dorinţa de a le înţelege cu orice preţ poate fi o povară prea grea pentru mulţi dintre noi

– Asta nu înseamnă că trebuie să nu ne putem întrebări ori să acceptăm teorii facile şi obscurantiste.

Oamenii, de pildă, spun “câmpie” în loc de “câmp”, sau “electricitate” şi magneţi” în loc de electro-magnetic, dar ei îşi pun întrebări, acceptă că este un fenomen straniu pe care vor să şi-l explice.

– Sincer vă spun că eu nu înţeleg ce se întâmplă de la o vreme în satul acesta. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dezvăluie câte ceva din taina Lui cea mare.

– Domnul Învăţător mi-a spus că Domnul Iisus Hristos stă într-o câmpie electrică şi magnetică nemărginită şi, de acolo, vede toate gândurile oamenilor, le înţelege şi face ordine printre ele, interveni băiatul cel prostuţ.

– Să nu amestecaţi pe Domnul nostru Iisus Hristos în toate prostiile voastre, tună Preotul, care nu mai putea suporta o asemenea blestemăţie.

– Părinte, toţi oamenii din sat le-au văzut pe cuconiţe şi pe Tânărul înţelept.

– Chiar Cuvioşia ta stai mult de vorbă cu tânărul acela, adăugă băiatul povestitor.

– Mai tacă-ţi gura, se supără de-a binelea Preotul. Crezi că orice terchea-berchea poate să înţeleagă lucrările Domnului!

Sătenii îşi simţiră sufletul zdrobit de cuvintele Preotului. Se uitară pe furiş la icoana lui Iisus Hristos să vadă El ce face.

Preotul se retrase în altar şi o tăcere nefirească se lăsă peste capetele oamenilor.

Într-un târziu ieşi în faţa oamenilor şi le ceru iertare, fiindcă se pierduse cu firea. Îi asigură că vor trece peste necazul acesta, doar să facă numai fapte bune şi să vină în fiecare duminică la biserică. Le promise că va merge pe la Învăţător să vadă despre ce-i vorba.

Oamenii îi mulţumiră Preotului pentru sfaturi, se închinară cu respect şi dragoste la toate icoanele pe care le cunoşteau din copilăria lor. Li se păru că Mântuitorul lor, Iisus Hristos, se schimbase la faţă.

Vădit încurcaţi şi cu gândurile împrăştiate, unii săteni îşi amintiră că mai au un Sfătuitor în sat, aşa că se îndreptară spre casa lui. Intrară smeriţi la Bătrân ca într-o catedrală. Îi spuseră şi lui, în câteva cuvinte, necazul lor. Bătrânul tăcu vreme îndelungată. Sătenii simţiră cum aerul dintre ei şi Bătrân încremeneşte precum gheaţa de pe Râul Mare în timpul iernilor foarte geroase.

– Cei patru voi sunteţi. Numai copiii, nu!

– Ce spune ăsta, fraţilor?

– Voi sunteţi şi nu vreţi să ştiţi. Din această pricină, vă chinuiţi unii pe alţii.

– Voi înţelegeţi ceva?

– Vă este frică de camerele întunecate din casele voastre. Deschideţi ferestrele, uşile şi porţile pentru ca să intre lumina!

– Nu-l mai ascultaţi! Nu vedeţi că a înnebunit de tot? Trebuie dus în Pădurea Uitată.

După ce ieşiră din casa Nebunului, câţiva mai înţelepţi îi calmară pe ceilalţi, amintindu-le că acesta este unicul Bătrân singur pe care l-au păstrat în sat, ceilalţi fiind alungaţi în locul acela cu care sperie copiii când sunt neascultători.

Plecară fiecare pe la casele lor, oarecum împovăraţi de neînţelesul acestei întâmplări. Erau furioşi mai mult pe ei înşişi, pentru că sunt atât de slabi de înger şi au ajuns ei, oameni gospodari, să ceară sfaturile unui nebun.

 

 

 

Străinul călător

 

Ploile de vară se opriseră, iar sătenii începură să cosească iarba câmpului şi să o aşeze în clăi uriaşe pentru a o căra către sat în căruţele şi carele mari cu care se mândreau de câte ori ieşeau pe porţile lor.

Într-o seară, cel mai harnic dintre ei rămăsese ultimul pe câmp să-şi termine de clădit clăile de fân. De pe vârful uneia dintre ele vedea satul cu pomi mari şi case deosebit de frumoase, pădurea misterioasă cu poieni şi lacuri ca din poveştile Învăţătorului, dealurile şi câmpia întinsă până la orizont. În depărtare îi zări pe copiii neascultători ai satului care se întorceau cu puii de animale din Lunca Fericirii.

Nu era o bucurie să-i vadă pe aceşti copii care erau ruşinea satului. Gândul acesta îl enervă atât de rău, că începu să aşeze în dezordine fânul pe vârful clăii. Se mişca agitat de colo-colo, îşi pierdu echilibrul şi căzu, în salturi, de pe claia de fân.

Copiii îl văzură şi alergară spre dânsul. Băiatul vraciului din sat, care era un flăcău puternic şi isteţ, îi opri să-l mişte de acolo de unde era căzut şi organiză rapid tot grupul de copii: pe doi dintre ei îi trimise la tatăl său ca  să-l cheme de urgenţă; câţiva plecară după apă proaspătă; cei mai voinici dintre ei smulseră o scândură dintr-o parte laterală a carului.

Fiul vraciului îl pipăi pe om la gât, la piept, se aplecă să vadă dacă mai respiră şi-l întrebă ce şi unde îl doare. Când acesta începu să respire mai bine, îşi scoase cămaşa de pe el, o rupse în fâşii, îl întinse pe scândura ruptă din car şi-i legă umerii, mijlocul şi genunchii de scândură.

Învăţase toate acestea de la taică-său, vraciul, şi-i plăcea să ajute pe oricine era bolnav sau neputincios. El nu aştepta nici laude, nici recompense, fiindcă ştia că ei nu erau îndrăgiţi de săteni, deoarece Preotul nu-i mai primea în biserică pe cei care se duceau la “omul dracului”, cum îl numea părintele pe tatăl său. Nu putea să spună nimănui că, în unele nopţi la ore târzii, veneau la ei bărbaţii care îşi pierduseră averile, femeile nefericite sau fetele nemăritate.

Pe cel pe care oamenii îl considerau cel mai neisprăvit dintre copii, îl trimise prin iarba necosită ca să găsească câteva fire de iarbă lungi şi drepte. Când veniră cei trimişi după apă, puse un pai în plosca de apă şi-i dădu omului să bea.

Pe drumul mare dinspre pădure se îndrepta spre grupul lor un bărbat înalt şi slab. Era un străin, fiindcă ei nu-l mai văzuseră niciodată prin satul lor. Când ajunse lângă ei ascultă întâmplarea despre omul căzut de pe claie şi puse pe fiul vraciului să-i răcorească faţa rănitului cu apă rece. Se miră cum toţi copiii îşi scoaseră cămăşile de pe ei, rupeau fâşii din ele pe care le împătureau ca pe  nişte batiste şi i le dădeau copilului mai mare. Acesta umezea batistele şi răcorea cu ele fruntea şi obrajii omului.

Se aşezară în iarbă şi aşteptară să sosească vraciul din sat. Unul dintre copiii mai mici începu să plângă şi-i spuse Străinului că el iar o să mănânce singur şi nimeni din familie n-o să-i mai vorbească, din cauză că îşi rupsese cămaşa pe care mama lui cosese flori toată iarna trecută.

Străinul îl mângâie şi-i promise că va merge la familia lui şi le va povesti ce fapte bune făcuse fiul lor. Copiii ridicară privirile uimite către el. Acest om nu ştia despre ce-i vorba. Nici un om onorabil din sat nu vorbea cu ei şi nu-i asculta. Cum să ia cineva apărarea unuia ca ei? Începură să se teamă de el. Nu cumva era nebun?!

Sosiră în fugă din sat vraciul şi copiii trimişi după el. Îl cercetă pe rănit pe toate părţile şi-l asigură că totul va fi bine. Fiul său îi explică ce făcuse el şi ceilalţi copii, iar tatăl îi îmbrăţişă pe toţi şi-i lăudă pentru fapta lor.       Vraciul şi Călătorul străin îl aşezară în car pe omul rănit şi-l duseră în sat. Toţi sătenii adunaţi la mesele din jurul cârciumii ascultară povestea de la Străin. Prinseseră drag de el şi-l invitară să rămână peste noapte în sat. Străinul îi refuză blând şi le spuse că el merge la prietenii lui, într-o pădure din apropiere.

În zilele care urmară Străinul călător era văzut prin sat, stând la taifas, când cu bărbaţii, când cu nevestele, dar şi cu fetele şi copiii. Mirarea tuturor era că nu se supără nimeni pe el pentru aşa ceva.

Călătorul străin petrecea multe seri cu Învăţătorul. Adeseori era văzut stând de vorbă în grădina din faţa casei cu Tânărul şi cuconiţele. Aceştia nu prea mai ieşeau prin sat. Oamenii nu înţelegeau ce aveau aşa de multe de povestit, dar, din nou se mirau, fiindcă aceste întâmplări nu le aduceau nici o supărare.

Toate păreau că se îndreaptă pe drumul cel bun când o mare nenorocire se abătu asupra satului. Obiceiurile onorabile şi ordinea instituită din moşi-strămoşi se duceau pe apa sâmbetei.

Totul începu de la omul care căzuse de pe claia de fân. Acesta dărâmase porţile şi gardurile ca meterezele unei cetăţi şi-şi construi nişte porţi şi garduri mai mici peste care se vedeau casele frumoase şi grădina înflorită. Făcu şi pârleazuri pentru vecini, iar în serile târzii de iarnă fetele şi nevasta lui îşi luau coşuleţele cu împletituri şi cusături şi mergeau la vecinele lor. Acolo coseau şi împleteau, aduceau toate bunătăţile, glumeau şi se veseleau toată iarna.

Bărbaţii erau foarte nedumeriţi de cele ce se întâmplau în satul lor. Nu aveau cui să spună ceea ce gândeau. Învăţătorul era tot mai îngândurat, Preotul nu se ocupa ”cu asemenea prostii”, iar pe Străinul călător nu-l mai văzuseră de la căderea iernii. Drept urmare, încet-încet, se adunară şi ei pe la vecini, povesteau de toate şi puneau la cale planurile pentru primăvară.

După Sfintele Paşti  începu adevărata catastrofă. Toate porţile şi gardurile fură dărâmate şi se reconstruiră altele noi după modelul celor clădite de omul căzut de pe claia de fân. În serile răcoroase de vară şi în timpul sărbătorilor toţi sătenii erau pe la porţi, iar zgomotul satului părea zumzetul dintr-un stup de albine. Cei mai fericiţi păreau a fi copacii satului. Ei înfloriseră în primăvară mai frumos ca niciodată şi-şi întinseseră crengile unii către alţii, de credeai că ramurile pline de flori fuseseră prinse într-o horă uriaşă care se întindea peste tot satul.

Străinul era văzut tot mai rar prin satul lor. Cârciumarul, care îl ura fiindcă îl considera vinovat de scăderea numărului de băutori din sat, îl urmări într-o seară şi descoperi că se duce la bătrânii din Pădurea Uitată. Se întoarse în sat şi povesti totul. Nu mică îi fu mirarea când văzu că sătenii mai mult se întristară decât se mâniară pe Călător. Regretă amarnic fapta lui când auzi că oamenii se vor duce în Pădurea Uitată ca să-i aducă înapoi, în sat, pe bătrânii de acolo.

 

 

 

 

 

 

 

 

În loc de  sfârşit

 

 

Răcoarea serii potoli încet arşiţa obositoare a zilei. Părea că întunericul care se furişează dinspre Pădurea Uitată şterge, fără veste, urmele unor răni adânci şi dureroase. Locurile şi oamenii se vindecau de întămplări neînţelese.

Cuconiţele nu mai ieşeau prin sat, aşa că sătenii, după ce-şi terminau treburile prin gospodărie, se întâlneau iar la cârciumă. Cârciumarul, însă, era din ce în ce mai posomorât fiindcă oamenii nu mai trăgeau rachiu după rachiu, ca altădată, ci stăteau şi discutau câte-n lună şi în stele şi duceau crâşma de râpă. Drept urmare se supără şi mai tare şi vărui pereţii cârciumii, de unde dispărură numele dracilor şi al Învăţătorului.

Nevestele îşi reveniră din nervi, nu mai stăteau toata ziua cu ochii pe bărbaţii şi băieţii lor, gândind că Învăţătorul şi-a liniştit fetele, care, dacă te gândeai mai bine, nu erau chiar aşa de obraznice şi toate acestea se întâmplaseră numai din cauza Cârciumarului care nu se mai sătura de adus rachiu în sat şi smintise pe toţi bărbaţii satului, sărmanii de ei.

Mai aproape de culesul viilor, tânărul îi propuse Învăţătorului să le ia pe cele trei surori ale lui şi să meargă pe o insulă izolată din mijocul unui lac fără capăt şi foarte adânc, despre care el auzise de la săteni că s-ar afla departe, în Codrul Întunecat, dincolo de Pădurea Uitată. Învăţătorul nici nu vru să audă, considerând că este mai periculos acolo decât în sat şi, apoi, el trebuie să termine Cartea cea Cuprinzătoare şi are nevoie de ei.

Adevărul Mulţumit de El Însuşi îl sfătui să termine cartea în stadiul în care se găseşte acum, să facă o pauză ca să iasă de sub robia celor scrise în carte şi totul va fi ca înainte.

– Vom pleca chiar în seara aceasta. Sfatul meu este ca dumneata să nu ne urmezi, mai mult decât atât, să nu ne mai cauţi niciodată.

– Acest lucru nu este posibil. Oricât de mult aş vrea să renunţ la voi, faceţi parte din fiinţa mea. Vouă vă datorez cea mai bună carte a mea. Se înţelege că nu vă pot şterge de pe faţa pământului.

– Nu-ţi face griji, Învăţătorule, te vom mai bântui noi din când în când, glumi Adevărul Relativ Mulţumit de El Însuşi. Zâmbi atât de sincer şi de frumos către Învăţător cum n-o mai făcuse niciodată de când ieşise din Carte.

După plecarea tânărului şi a fetelor, Învăţătorul căzu într-o letargie greu de înţeles pentru săteni. Nu mai primea pe nimeni şi nici nu mai dădea sfaturi nimănui. Mergea la oraş de unde îşi aducea mereu cărţi, lua notiţe şi cădea pe gânduri. Sătenii vrură să aducă un doctor, dar Preotul îi sfătui să-l lase în pace, fiindcă se vindecă singur. Ce fusese mai greu trecuse, îi linişti acesta.

Trecură câteva anotimpuri peste satul de lângă Pădurea Uitată şi Codrul Întunecat. Frunzele copacilor se îngălbeniră şi fuseseră împrăştiate de vânt de trei ori şi de trei ori lăcrămioarele şi brebeneii umpluseră poienile şi crângurile din pădure şi din codru. Învăţătorul reveni la programul lui de altădată, iar sătenii îşi reluară drumurile către casa Învăţătorului, dar ei simţeau că sfătuitorul lor era cu gândurile în altă parte.

În una din zile, Învăţătorul străbătu Pădurea Uitată, trecu pe buştenii puşi de săteni ca pe o punte până la Insula Dorinţelor, cum o denumise după discuţia avută cu tânărul creat de el. Mai întâi, le căută pe fete ca să vorbească cu ele. În coliba, pe care cele trei tinere o ridicaseră cu mâinile lor pe insula pustie din mijlocul Lacului Fără Capăt şi Foarte Adânc, nu era nimeni. Învăţătorul îi căută pe cei patru tineri prin toată insula, dar nu-i găsi nicăieri. Nu-i mai văzu niciodată de atunci nici pe tânăr şi nici pe cuconiţe, aşa cum erau ei când umblau prin lume.

Se întoarse în sat la căsuţa lui şi începu să-şi adune câteva lucruri într-o desagă pe care, cândva, i-o dăruiseră sătenii. Luă Cartea cea Cuprinzătoare pe care o scrisese până la ultima pagină şi porni spre şcoală. Trecu pe la săteni şi îi anunţă că se va retrage undeva, într-un loc mai izolat unde să scrie cărţi, dar mult mai interesante.

Sătenii se întristară fiindcă înţeleseseră că o parte din copilăria şi viaţa lor va pleca o dată cu Învăţătorul. Acesta se îndreptă spre şcoală, găsi cheia tot acolo unde îi învăţa pe copii şi pe părinţii lor să o pună, intră în sala mare a şcolii şi, pe o masă pe care o foloseau pentru festivităţi, aşeză Cartea cea Cuprinzătoare.

Considerându-se, oarecum, vinovaţi faţă de Învăţătorul copilăriei lor, sătenii îi ridicară o colibă pe nişte piloni înalţi într-un loc îndepărtat de sat, în Codrul Întunecat şi-i promiseră că îi vor pune alimente pentru viaţa lui singuratică într-un loc ferit, ştiut numai de câţiva oameni de încredere.

Când terminară totul, îl chemară pe Învăţător. Stăpânindu-şi cu greu emoţiile, acesta îi îmbrăţişă pe toţi, îi sfătui să-i înveţe pe copiii lor poveştile pe care le ştiu şi se pierdu, pentru totdeauna, în desişul pădurii.

Pe cât era de tulburat de toate cele întâmplate, pe atât de bucuros era de liniştea şi de farmecul ascuns al pădurii. Se gândi că are atâtea de învăţat, încât se întreba cum va putea cunoaşte atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt, care era viaţa lui. Atunci un glas îi răspunse în gândul lui: “Ai în faţa ta o veşnicie pentru asta”. Învăţătorul bănui că, dacă va înţelege glasul acela, va găsi calea spre adevărata cunoaştere.

 

 

 

 

NOTE :

 

1. 1. Creionul chimic este un creion special cu mina de grafit folosit în industrie în deceniile 6-8 ale secolului trecut. În contact cu apa creionul scrie în culoarea violet. După uscare devine aproape imposibil de şters.
2. Aluzie la teoria lui Sigmund Freud, părintele psihanalizei, despre cele trei instanţe ale psihicului uman şi anume: Sine (ID), Eu (EGO) şi Supraeu (Super Ego).

 

3. Sătenii se referă la ceea ce crede Învăţătorul lor despre câmpul electromagnetic, creat de creier.

 

4. Aluzie la teoria lui Carl Gustav Jung despre inconştienul colectiv.

 

5. Teoria lui Albert Einstein despre continuum spaţiu-timp.

 

6. Idee a  filosofului german Immanuel Kant.

 

8. Teorie a lui Max Planck pe care Albert Einstein o prezintă în unele conferinţe, ce alcătuiesc volumul „Cum văd eu lumea; teoria relativităţii pe înţelesul tuturor”, traducere: M. Flonta, I. Pârvu, D. Stoianovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, pg 32-36. Titlul original (germană): „Wie ich die Welt sehe”.

 

 

DOINA HARNAGEA

 

Din volumul VISUL OGLINZII VENEṬIENE,

 

Editura DEMIURG, Iaṣi, 2018.