”Poetul plastic al florilor”
Ștefan Luchian, s-a nǎscut la 1 februarie 1868, ȋn Bucovina, ȋn satul Stefǎnești, aproape de Prut, nu departe de Ipoteștii lui Eminescu, de Livenii lui Enescu și Botoșanii lui Iorga, ȋn aceastǎ minunatǎ regiune din nordul țǎrii, strǎvechi pǎmânt românesc, cu sate frumoase așezate pe dealuri domoale ce se vǎluiesc dinspre Ceahlǎu, ȋmprejmuite de codrii seculari, unde lumina in neclintire te doboarǎ intr-un extaz de bucurie.
Tatǎl sǎu, Dimitrie Luchian, prieten cu Alexandru Ioan Cuza, militar, adânc patriot, a fost unul din ȋnfǎptuitorii Unirii Principatelor. Așa s-ar putea explica cǎsǎtoria cu Elena, care era munteancǎ, pecetuind ȋn acest fel și ȋn mod personal, actul unirii celor douǎ ținute românești.
Când Ștefan avea 5 ani,familia se mutǎ la București. Tatǎl sǎu va muri ȋn timpul razboiului de independențǎ, Ștefan și fratele sǎu, Anibal, rǎmân orfani. Dupǎ absolvirea liceului Sf. Sava, ȋn 1885, se ȋnscrie la Școala de Belle-Arte și urmeazǎ totodatǎ cursurile de flaut de la Conservator. Theodor Aman era directorul școlii iar Gheorghe Tattarescu unul dintre profesori. Ȋn 1889 absolvǎ Școala de Belle- Arte cu o medalie de bronz.
Personalitatea care l-a marcat ȋn aceastǎ perioadǎ, maestrul a cǎrei amprentǎ Luchian o va simți ȋndelung și o va mǎrturisi, este Nicolae Grigorescu. Ștefan Luchian va pleca cu o bursǎ de studii la Mṻnchen unde va rǎmane un an, apoi dupǎ un scurt popas ȋn țarǎ va pleca pentru doi ani la Paris. Aici se ȋntậlnește cu impresioniștii Manet, Renoir, Monet, Degas a cǎror lecție se resimte ȋn lucrǎrile lui Luchian.In 1892, mama sa moare, Luchian se ȋntoarce și nu va mai pleca toata viața din țarǎ. Ȋnceputul veacului ȋl gǎsește ȋn spitalul Pantelimon sub ȋngrijirea neurologului Gheorghe Marinescu. Boala ȋi va reveni periodic pậnǎ ce, ȋn anul 1910, va fi aproape total paralizat. Cele șapte luni de spital din anul 1901, ȋnsoțite de dureri puternice ȋn mǎduva spinǎrii au avut efecte puternice asupra vieții pictorului.
Luchian a transfigurat ȋnfrangerea exterioarǎ a trupului ȋn triumf sufletesc, atật de bine exprimat ȋn opera sa de maturitate. Ȋn lumina acestei biruinți, care lasǎ ȋn urmǎ o operǎ ce reprezintǎ sufletul unui popor, va și trece ȋn somnul de veac ȋntr-o noapte de iunie din anul 1916.
Luchian vine dintr-o tradiție romậneascǎ veche, Bunicul sǎu era zugrav de biserici, Luchian ȋnsuși va ȋndeplini aceastǎ ȋndeletnicire pictậnd și el cậteva biserici. Nu fǎrǎ adậncǎ semnificație se va socoti toatǎ viața zugrav.
« Noi pictorii privim cu ochii, dar lucrǎm cu sufletul » avea sǎ scrie ȋntr-o scrisoare adresatǎ unui prieten.
Sǎ privim Autoportretul, zugravul cu pensula, instrumentul, simbolul mijlocitorului dintre om și naturǎ. Pensula este lancea care cheamǎ la viața spiritualǎ, exprimǎ voința de a lucra, de a da un nou suflu ȋn lume.
Opera lui Luchian se constituie din peisaje, portrete și flori. Despre florile lui Luchian este mai greu de vorbit, poate și pentru cǎ par a fi fibra sa cea mai intimǎ, expresia lirismului neobișnuit al acestui neistovit izvor de frumusețe. Ulciorul de lut pentru floare este pǎmậntul din care ea a fost luatǎ pentru a fi ȋmpletitǎ ȋn veșnicie, este aripa transfigurǎrii, noul lǎcaș ȋn care-i adusǎ din naturǎ. Ȋn acest ulcior, florile aratǎ altfel, sunt o ultimǎ sǎrbǎtoare a luminii.
Dintre flori, anemonele par a fi rǎscolit cel mai adanc sufletul și geniul lui Luchian. Celebra pậnzǎ din anul 1908 poate fi socotitǎ culmea creației sale, testamentul marelui pictor. Anemona salbaticǎ este floarea de primǎvarǎ, denumirea popularǎ este Floarea Paștelui sau Floarea Vantului, nume apropiat de semnificația arhaicǎ a acestui cuvậnt de origine orientalǎ. Ȋn greacǎ și ȋn latinǎ, anemona provine etimologic de la anemon- vậnt, de unde vine animus, etimologia cuvậntului suflet, suflare.
Atribut al frumuseții din vechime, anemona este floarea consolǎrii, floarea care potolește durerea. Primǎvara ea apare la polele pǎdurilor, ȋn fragilul strai al puritǎții, ușoarǎ ca vậntul ce o poate zbura dintr-o suflare. Anemona de culoare purpurie este floarea pe care Afrodita o face sǎ rǎsarǎ ȋn locul lui Adonis rǎnit de moarte. Este floarea veșnicei veri care aducea uitarea zilelor posomorậte de iarnǎ. Cu aceste flori se ȋmpodobeau sanctuarele strǎvechi odatǎ cu ȋnceperea ceremoniilor legate de deșteptarea naturii la viațǎ. Ȋn tradițiile noastre vechi anemona este floarea Sfintei Vineri cum este și la francezi la Fleur du Vendredi-Saint.
Nu ȋntậmplǎtor Luchian alege aceastǎ floare ca simbol al vieții sale, mai ales cậnd trupul sǎu paralizat ȋnceteazǎ de a-l mai sluji și cậnd apeleazǎ printr-un efort suprauman la anima din el, la suflarea de viațǎ care-i mai rǎmǎsese pentru a-și exprima atașamentul fațǎ de lumina iubirii tǎinuitǎ ȋn culoarea naturii.
Anemonele lui Luchian, acest strigǎt de purpurǎ, sunt expresia cea mai adậncǎ a biruinței durerii ȋntr-un triumf vital nepieritor, izbậnda vieții asupra morții și ȋntunericului.
Sursa: Ioan Alexandru, “Luchian”, Album, Editura Meridiane 1978
« Luchian avea toate darurile marelui artist și, ȋn primul rậnd, acel caracter autentic, acea neȋmblậnzitǎ vehemența a personalitǎții dupǎ care recunoști pe maeștri… Profundǎ capacitate afectuoasǎ și energie, o melancolie ȋmbinatǎ cu o viguroasǎ autoritate…, un sentiment nervos al formei, sunt trǎsǎturile pe care le sesizǎm mai bine ȋn caracterul și ȋn talentul sǎu. Ȋntr-o limbǎ totodatǎ sonorǎ și suavǎ, Luchian a fost un mare revelator al sufletului romậnesc. » Henri Focillon
