REȚETA DORULUI DE MAMĂ
Gătește, mamă, cozonacii, și-i plămădește cu iubire,
Presară dorul cu speranțe și fă un aluat subțire!
Și din a ochilor adâncuri adaugă un pic de apă,
Să fie coca numai bună: nici dulce tare, nici sărată…
Frământă, mamă, aluatul și prin povestea ta îl trece,
Aroma fructelor uscate din amintiri să nu mai plece.
Cu iz ușor de vanilie, precum un vis ce se destramă,
Adaugă și trandafirii, bătuți cu zahăr într-o toamnă.
Amestecul cel plin de taine îl lasă, mamă, în covată,
Acoperit cu pânze albe, să crească basme pe o vatră.
Și-apoi, cu flacăra cea vie, să încălzești bătrân cuptorul
Și să adăugi nostalgie punând la copt, pe tave, dorul.
Și când veni-vom de departe, bătând la ușă-n zi de Paște,
În ziua Sfântă-a Învierii, să fie cozonacii proaspeți!
Că n-am găsit în lumea mare un gust mai tandru, mai de seamă,
Decât în cozonaci de-acasă… rețeta dorului de mamă…
HRISTOS A ÎNVIAT! (Moștenire)
Ne-ai dăruit cununa cea divină
În loc de spinii ascuțiți ce i-ai purtat
Și pentru noi ai plâns în cea grădină,
C-au înflorit și spinii în lumină,
Slăvindu-te: „Hristos a înviat”!
Din trupul Tău făcut-ai miez de pâine,
Tu, legământ biruitor peste păcat!
Din Crucea Sfântă – drum spre veșnicie,
Și armă, și fereastră și iubire,
Deschise cu: „Hristos a înviat”!
Nemărginită-i binecuvântarea
Și mila Ta în care ne-ai scăldat,
Ca să mutăm și muntele și marea,
Ca să avem lumina și iertarea,
Strigându-te: „Hristos a înviat”!
Lăsat-ai flori de măr să mai renască
Să ne-amintim de Rai neîncetat,
Râvnind smerita fire îngerească,
Să te-așteptăm în primăveri cu pască,
Chemându-te: „Hristos a înviat”!
E-ATÂTA LINIȘTE…
E-atâta liniște… încât aud tăcerea
Cum picură în zilele din noi
Și fără glas împarte mângâierea
Ca pe-un răvaș din lumea dintre ploi.
E-atâta liniște… încât aud copacii
Cum își trimit iubirile-n astral
Și se întorc cu flori din alte spații
Ca niște mesageri din ancestral.
E-atâta liniște… încât aud în cuiburi
Cum inimi bat la început de zbor
Și-aud ecoul gândurilor tulburi
Ce se opresc la porțile din nori.
E-atâta liniște… încât aud și roua,
Purtând alint pe buzele de flori
Și cum se rup secundele în două,
Când trec prin ele aripi de cocori.
E-atâta liniște… încât aud și macii
Cum sângeră pe-o muchie de deal.
Când primăvara-și scutură copacii
Și ninge cu petale de opal.
E-atâta liniște… încât aud Cuvântul
Nemărginirii, printre aștri coborând.
Și cum răspunde cerului Pământul
Cu zări albastre clipa lăudând.
E-atâta liniște… încât aud iertarea
Sbătându-se-ntre sute de chemări
Și cum se-așterne binecuvântarea
Ca un răspuns la mii de întrebări…
SMERENIE
Să nu-i mai zici trecutului „trecut”,
Ci să-l numești „frumoasă amintire”,
Șfârșit cu gust amar de început,
Un val ce legăna a ta iubire.
Să nu le spui greșelilor „păcat”,
Ci le socoate-o „lecție trăită”,
Din care, suspinând, ai învățat
Să poți alege calea potrivită.
Să nu alungi singurătatea, nu e „chin”
Când ți-e privirea-n zare răstignită,
Ci crede, e „popasul cel divin”,
Când poți vorbi cu inima-mpietrită!
Să nu te plângi de lacrimi, nu-s „poveri”,
Ci gustă-le „agheasma cea de leac”,
Ce-ți spală sângerândele căderi,
Lăsându-ți sufletul ca lacrima ce-o tac.
Să nu-i răspunzi dușmanului cu „rău”,
Când te lovește-n inimă cu ură!
Compătimește-l ca pe-un „fariseu”,
Nefericit fără credință și măsură…
Să nu blestemi ispitele ce vin,
Numește-le „frumoasă încercare”,
Prin care, șlefuindu-te, devii
O piatră rară și strălucitoare!
Să nu râvnești la ceea ce-i străin
Și nu cârti de ai, de n-ai, de dai!
Căci gol-goluț pe lume ai venit
Și nu pe bani obții un loc în Rai!
Să nu te miri când te vor părăsi
Și ți-or călca iubirea în picioare!
E calea lor prin care vor pieri,
Căci dragostea e unica scăpare!
Să nu ai frică de s-or năpusti
Cu limbi de foc și arme peste tine!
De-l ai pe Dumnezeu, vei birui!
C-un singur pai vei fi la înălțime!
Să nu mai spui că crucea-ți este grea,
Când te trezește-un soare dimineața!
Că trece, până tu vei cugeta,
Minunea cea mai mare – însăși viața…
