Oul încondeiat, prima carte religioasă a omenirii

„Spaţiul cosmic reprezintă trupul, structura vidului, mecanismul secret al tuturor transformărilor. El nu are început sau sfârşit, prin urmare însuşirea sa primordială este nemurirea”[10]. Dar, în taoism, vidul, adâncul, mai adâncul, imaterialul reprezintă însuşirile celui veşnic, neprecizat şi fără de nume, tot aşa cum reprezintă şi mama sau rădăcina tuturor celor care există. „Lumea are un început, socotit drept mamă a Pământului; cunoscându-i mama, îi vei cunoaşte şi fiul; te vei înapoia la mamă, vei face ca trupul să piară, fără a cunoaşte primejdia”[11], „mai adânci decât adâncul, (fiind) poarta către noianul de taine”[12].

*

Să luăm încă un ou încondeiat şi vom vedea că ambele calote ale veşniciei sunt separate de banda (hora, spaţiul delimitat de porţi astrale, Timpul) pământescului prin alte simboluri, prin „porţi”, care pot fi triunghiuri, simbolizând „iniţierea în cosmicitate (divinitate)”, când sunt orientate cu vârful în sus, cosmicitate prin care se intră prin „Poarta Zeilor”, şi, respectiv, „iniţierea în peşteră” (subpământeană), cea prin care se intră prin „Poarta Părinţilor”.

*

Porţile sunt marcate prin semnul solar (spirala spre dreapta) al fiinţei, deci al viului, ştiindu-se că „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă, ceea ce este lung şi ceea ce este scurt se desluşesc unul pe celălalt, ceea ce este sus şi ceea ce este jos se sprijină unul pe celălalt, sunetele creează laolaltă muzica, iar ceea ce se găseşte înainte şi ceea ce se află înapoi îşi fac loc unul altuia”[13], că „fiinţa se naşte, aşadar, din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[14].

*

În banda dintre cele două calote se află, de regulă, rombul (în acesta, rombul conţine şi floarea nefiinţei, ceea ce este firesc, pentru că omul sfânt are şi o parte de nefiinţă în el), deci dezvoltarea grafică a crucii drepte, care, ca suprapunere de triunghiuri, de iniţiere în Cer şi în Pământ, simbolizează Omul Sfânt, iar mai nou, Inima lui Iisus sau Sfântul Graal. Mai există, pe aceiaşi bandă, şi câte un X, încadrat de câte două romburi, care simbolozează părinţii şi, mai ales, Zeiţa Mamă (cucutenienii desenau X-ul sub formă de femeie, cu braţele ridicate), în decadenţele idolatre de mai târziu.

*

Banda sau Hora Fiinţei, deci a Vieţii, cu romburi şi X-uri, într-o rotire infinită („mereu împovărat de dorinţe, îi va zări hotarul numai”[15]), este prezentă şi la… baza frescelor exterioare de la Voroneţ, dar şi pe cusăturile populare:

*

*

Oul Cosmic înseamnă o incifrare, dar şi o cuprindere a adâncului. „Adânc se numeşte ceea ce nu are formă sau înfăţişare şi este nemărginit. Ceea ce este mai subtil decât subtilitatea perfectă, mai profund decât perfecta profunzime, imposibil de evaluat, se numeşte mai adânc. Înăuntru a ceea ce este adânc se găseşte cheia Creaţiei, taina celor zece mii de transformări. Fiecare dintre fiinţe şi lucruri îşi are originea aici. Prin urmare, adâncul semnifică poarta către noianul de taine”[16]. Dar mai înseamnă şi „felul specific de a exista în orizontul misterului şi pentru relevare” [17], în condiţiile în care, prin însăşi natura umană, „în ungherele tainice ale fiinţei sale, orice făptură omenească se vrea centrul existenţei”[18]. Tocmai de aceea, omul cel veci îndemna: „Încearcă să te asemui cu o sferă perfectă!”[19]. Iar oul încondeiat (muncit, cum îl numeau răzeşii bucovineni) s-a vrut şi este Oul Cosmic, deci forma care ascunde conţinutul desăvârşit, dar pe care îl desluşeşte vag.

*

Oul cosmic are, în tradiţia răzeşească românească, dar şi în cea huţulă, două reprezentări, una solstiţială, precum pe ouăle de mai sus, şi una echinocţială, precum pe oul alăturat. Dar şi porţile echinocţiale reprezintă părinţii (indirect, naşterea), primăvara, şi zeii (trecerea în veşnicie), toamna.

*

Delimitarea celor trei planuri, cu cele două calote ale nefiinţei, care cuprind şi protejează fiinţa, reprezintă coordonatele aceleaşi structuri de formă, care înveleşte conţinutul cosmicităţii.  „Se dăltuiesc porţi şi ferestre, durându-se încăperi – folosul încăperilor se găseşte în cuprinsul gol al acestora. / Prin urmare, fiinţa slujeşte drept reazem, iar nefiinţa aduce folosul”[20].

*

Acelaşi plan de desfăşurare dreptliniar solstiţiar, dar altfel încărcat cu simboluri, menţine şi sacrul, şi omenescul, între „frânghii”, deci între simbolurile logodnei cosmice. Nefiinţa sau Veşnicia, simbolizate de floare, suprapune rombul (omul sfânt) peste pătrat (cetatea, raiul terestru, timpul unei generaţii), păstrând şi crucea oblică, cea care desemnează şi protopărinţii, dar şi locul nostru în univers (sub Crucea Nordului). Spiralele de pe cele două calote ale Veşniciilor (cea de dinainte de naştere şi cea de după viaţă) sunt, iarăşi, solare, deci prevestitoare de viaţă veşnică, pentru că, aşa cum spunea Lucian Blaga, fiecare om, chiar şi cel mai ascet, este, în subconştientul său, un uzurpator al Marelui Anonim, Omul Sfânt asemuindu-se, mereu, Celui Veşnic, Nedesluşit şi Fără Nume: „Omul Sfânt este întruchiparea lui Tao; el înţelege rostul Cerului, Pământului şi al celor zece mii de fiinţe şi lucruri, lasă Natura să se dezvolte liber, este netulburat în faţa celor lumeşti şi înfăptuieşte lucrurile prin non-acţiune”[22], Omul Sfânt încercând, de fapt, să impună, aşa cum o gândeşte el, „ordinea spirituală a lumii mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate”[23].

*

În dispunerea de planuri sacre, încondeierii de ouă păstrează, subconştient, şi alte simboluri sacre, cu desluşirile tot mai explicite de mai târziu, cărora el, artizanul, nu-i mai cunoaşte semnificaţiile. De pildă pasărea, din simbolistica alăturată, inclusă în romb, deci în dubla natură, pământească şi celestă, a Omului Sfânt, trimiterea este la „limba iluminării”, care era şi „limba ritmicităţii”, dar şi „limba păsărilor”, pe care, după cum se lăuda, o înţelegea şi Solomon, ulterior, adică după David, rămânând sintagma „limba îngerilor”, în care deja se înveşnicise semnificaţia multiplă, numită „luga surryannia”. X-urile, deci „pytr” sau „pytarii”, cum erau numiţi „taţii” (cu trimitere la cuplul iniţial, Adam şi Eva) fac parte din conturul rombului „Toate lucrurile sunt împărţite: după înfăţişarea lor, în bine sau rele, frumoase sau urâte, adevărate sau false, ele sunt construite într-o infinitate de perechi contrare”[24]. În fond, „pe Pământ, toţi ştiu că frumosul este frumos, altfel devine urât”[25], ideea complementarităţii, chiar şi când vorbim de contrarii (care nu se exclud, ci se întregesc şi se desăvârşesc), fiind decisivă în concepţiile omului vechi despre sine şi despre lumea care îl înconjoară.

*

Într-o reprezentare cu puternice contaminări ale simbolisticii creştine, fără să piardă structura tridimensională, floarea este împodobită şi cu frunza de ştejar (Pomul Vieţii, la scandinavi), dar crucea, ca dimensiune simbolică universală, face trimitere directă la semnificaţia ei creştină, prin încadrarea în pătrat, deci în cetate, în paradisul terestru al vremelniciei, căruia tot ea, crucea, îi este şi poartă a părinţilor, şi poartă a zeilor. Te naşti sub semnul crucii şi renaşti sub semnul crucii, într-o vremelnicie riguros organizată şi disciplinată. „Cele zece mii de fiinţe şi lucruri se înmulţesc laolaltă, însă nu ştiu că se vor înapoia la rădăcina lor. Înapoierea la rădăcină înseamnă nemişcare, iar nemişcare înseamnă redobândirea vieţii. Redobândirea vieţii înseamnă rânduială. A cunoaşte rânduiala înseamnă a fi luminat”[26]. Organizarea, deci excesul de rânduială, nu face parte din ordinea naturală, cea a non-acţiunii, pe care o promovează aderenţa oamenilor la primele scenarii mitice, care au fost propuse şi prin taoism. Tocmai de aceea, spaţiul fiinţei, deci al vieţii, este supradimensionat, în raport cu spaţiul nefiinţei, deci al veşniciei, în această desfăşurare de simboluri sacre.

*

O naraţiune existenţială interesantă propune simbolistica de pe oul încondeiat alăturat. În „Pytr-Yana” (Poarta Părinţilor), de jos, găsim „iniţierea subpământeană” (din peşteră sau de sub munte), deci triunghiurile cu vârfurile în jos, ceea ce sugerează că omul, înainte de a se naşte, se iniţiază în fiinţă, în omenesc, în efemer.

*

În calota de sus, „Deva-Yana” (poarta zeilor) cuprinde „iniţierea în astral” (de pe munte, în sfinţenie), iniţierea însemnând, ca şi în cazul anterior, şi dobândirea acelei naturi.

*

În hora vieţii, Hora Oamenilor Sfinţi, dintre cele două calote, în romb este marcată eternitatea, dar părinţii sunt schiţaţi prin inversare iniţiatică, X-urile sugerând, prin întreruperea dintre unghiuri, iniţierea în veşnicie, la începutul vieţii, şi în pământesc, la sfârşitul ei, observaţia apropierii de dumnezeire, la naştere, şi a îndepărtării, la bătrâneţe, fiind, de altfel, consacrată şi de taoism, unde bătrâneţea este considerată drept opusul lui Tao, deci al aglomeraţiei de simboluri (gol, adânc, origine, profund, imaterial, natural etc.) pe care îl conţine acest concept.

*

Oul încondeiat, în premeditarea lui ancestrală de Ou Cosmic, însemna şi altar, şi invocaţie, diferenţele de dispunere a simbolurilor structurând, de fapt, mesajele. Floarea/stea, dar şi Calendar Lunar, şi rădăcină, şi Arbore al Vieţii, şi sămânţă a vieţii, avea să cunoască dezvoltări grafice din ce în ce mai interesante, în dispuneri gândite din ce în ce mai estetic, dar fără a se pierde mesajul principal, acela de simbol al veşniciei şi al sacralităţii ei, veşnicia fiind concretizată, pe Pământ, de dubla natură, omeneanscă şi dumnezeiască, a Omului Sfânt, semnificată de romb, inclusiv prin înţelesul de Sfânt Graal, adică de Inimă a lui Hristos. Însuşi Iisus, când e reprezentat, în biserici, pe bolta centrală, dar şi în ţesături, este încadrat de rombul suprapus peste pătrat, deci de veşnicia sacră, suprapusă peste vremelnicul rai pământesc, peste cetate, deci peste comunitate. De altfel, bisericile ortodoxe seamănă mult cu un ou încondeiat, pe formă (reprezentată şi de pictura interioară, dar şi de cea exterioară) fiind aplicate, tot mai explicit, simbolistici creştine, dar fără a se abandona simbolistica sacră străveche. În fond, la temelia frescelor exterioare de la Voroneţ se află hora nesfârşită (prin sfericitate) de romburi/pătrate şi de X-uri, la fel ca şi în banda, dintre cele două calote ale veşnicului, de pe oul încondeiat:

*

*

Iar suprapunerile de romb şi pătrat, care dau expresie florii/stea în opt colţuri/petale figurează chiar şi pe boderii, cum este bederniţa, din 1504, de la Putna:

*

*

Augustin, primul om modern al omenirii – după cum îl considera Tolstoi, sesizase că aşa-zisa religie naturală este însăşi creştinismul, după o nouă interpretare a rânduielii, săvârşită de Iisus, şi că în explicitul creştinism, inclusiv în pildă, stă ideea, stă adâncul şi profundul, naturală fiind, în această legătură (asta şi înseamnă religie, legătură) doar neintervenţia, în condiţiile în care „Toate lucrurile şi fiinţele sunt alcătuite dintr-o parte existentă/plină şi una inexistentă/vidă. Partea existentă/plinăconstituie învelişul, reazemul, iar partea inexistentă/vidă reprezintă folosul”[27].

*

*

Într-o imagistică a porţilor echinocţiale, precum cea alăturată, în care floarea/stea se află pe laterale, ca şi în bederniţa, din 1504, de la Putna simbolul floral al veşniciei este inclus în romb, iar rombul este suprapus peste pătrat, părinţii (X-urile) veghind cele două porţi echinocţiale, din „cetăţile” timpurilor lor. Spaţiul (negru, pe acest ou) dintre cele două porţi înseamnă, de fapt, spaţiul temporar dintre naştere şi moarte, numit viaţă şi în care se produc iniţierile în sfinţenie, inclusiv în sfinţenia memoriei (rădăcini, cum se spune în taoism), spaţiul acesta, cu dimensiuni egale, de pătrat, fiind şi „cetatea”, dar şi „paradisul” Timpului. În desfăşurările echinocţiale se descifrează mai greu, dar în cele solstiţiale se observă uşor că, dacă translatăm cele două veşnicii, cea de dinainte de naştere şi cea de după moarte, peste Timp (peste vremelnicia celor ce suntem) se obţine sfera perfectă, prin regăsirea celor două calote, despărţite, cândva, conform miturilor greceşti, de sabia lui Apollo, deci de Soare (tocmai de asta, în spaţiul vremelniciei, inclusiv în cele două porţi, se folosesc, simbolic, semnificaţiile solare, adică spiralele spre dreapta), sub cele două cruci astrale Soarele fiind spaţiul vremelniciei, care desparte Veşnicia în două jumătăţi, prin viaţă, deci prin desluşire şi prin cuvânt, deci prin Timp.

*

*

Într-o dezvoltare estetică de simboluri (poate că şi de semnificaţii), precum cea a oului din imaginea alăturată, în planul Timpului, al fiinţei, deci al vieţii, pătratele (cetăţile) includ simbolistica generală a oului încondeiat, cu cele două porţi zodiacale, cu iniţierile în astral şi în pământesc (triunghiurile), dar şi cu hora omenescului, cu cuprinderea ei de sacralitate, în care părinţii sunt desenaţi drept linie dreaptă (I-uri, care separă temporalităţi) şi nu X-uri, ca de obicei. Suprapunerea şi coexistenţa simultană, prin nedesluşire, a timpurilor, face parte dintre credinţele vechi ale omenirii. În taoism se spune că trecem prin lucruri şi prin fiinţe pe care nu le putem desluşi şi că toate, şi nefiinţa, şi fiinţa, care se determină reciproc, există simultan, întoarcerea la rădăcină însemnând doar o altă rânduială, pentru că „ceea ce se găseşte înainte şi ceea ce se află înapoi îşi fac loc unul altuia”[28], în condiţiile în care pe om îl  „lasă Natura să se dezvolte liber, este netulburat în faţa celor lumeşti şi înfăptuieşte lucrurile prin non-acţiune”[29]. În simbolistica la care ne referim, se conştientizează simultaneitatea vieţilor, deci a Timpurilor, drept desluşiri de cale, dar nu şi de fiinţă, nu şi de Timp.

*

*

Iar aparenţa explicită de scară, din desenul alăturat, în care porţile solstiţiare încadrează „cetăţi” de comunităţi şi „cetăţi” de Timp, găseşte doar o altă expresie estetică pentru hora sfinţeniei şi a părinţilor, deci a originii, fiecare Timp adăpostind propria lui sfinţenie, modelul lui de sacralitate. Elementele simbolice cuprinse de pătrate, când Calea sau Hora Romburilor (deci a dublei naturi, divină şi pământească), când Rombul cu cele două cruci intersectate, desenate explicit drept floare/stea, exprimând şi o „horă” a generaţiilor, cu tot atâtea valori sacre, cu tot atâtea individualizări, deşi în repetare ciclică sau, cum se spune în taoism, „Fiinţa se naşte, aşadar, din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[30]. Nici fiinţa nu moare, ci se întoarce în nefiinţă, în sfericitatea perfectă, în spaţiul cosmic, iar „Spaţiul cosmic reprezintă trupul, structura vidului, mecanismul secret al tuturor transformărilor. El nu are început sau sfârşit, prin urmare însuşirea sa primordială este nemurirea”[31]. În cazul oului încondeiat, ca reminiscenţă estetică a Oului Cosmic, structura vidului este reprezentată de ceea ce există dincolo de coajă şi de acoperământul de simboluri şi, implicit, ca limbaj al iluminării, dincolo de invocări.

*

*

Sugestia androginului, a celor două jumătăţi de sfericitate (deci de desăvârşit şi de veşnic) cu floarea/stea ruptă în două (aşa erau desenate în „Rohonczy Codex” invocaţiile pentru cele două Urse, sub care se află Europa, despărţite între ele de constelaţia Dragonului, care arată Nordul – deci constelaţia Dragonului fiind Şarpele Îngheţului, cu care Ainu Mandu, în „Vendidad”, se străduia să oropsească luminile create), se sugerează explicit frigul cosmic (floarea/fulg – în fond Deva-Yana, deci Poarta Zeilor înseamnă solstiţiul de iarnă), sacralitatea Timpului, deci şi a vieţii iradiind căldura care să deschidă cele două porţi, iar „căldura” respectivă nu e decât înţelepciunea, deci manifestarea celui care izbuteşte să nu se lase „mereu împovărat de dorinţe, (şi care) îi va zări hotarul numai”[32], fără să izbutească şi o cunoaştere a veşnicului, ci doar înţelegerea rânduielii lui. Iar în ornamentaţia populară a oului încondeiat, rânduiala s-a păstrat, aşa cum am mai afirmat, aproape subconştient, conform unei logici hilare (logică doar prin consecinţă), cea a lui „aşa am apucat”.

*

Odată şi odată, o să izbutesc, poate, să-mi fac timp pentru a înţelege mai mult şi a putea „citi” şi mai plauzibil libajul sacru al iluminării, transmis nouă prin simbolistica sacră de pe Oul Cosmic, de pe biserici, care tot un fel de Ou Cosmic înseamnă, din moment ce refac legătura dintre cele două veşnicii, şi de pe simbolistica cusăturilor, ţesăturilor şi broderiilor româneşti. În fond, între ornamentaţia dreptliniară de pe acest tetrapod de la Putna

*

*

şi cusăturile casnice care urmează nu sunt decât diferenţe estetice şi, nicidecum, de mesaj al semnificaţiilor multiple.

*

*

*

*

Oul Cosmic, în varianta târzie şi desacralizată de ou încondeiat, reprezintă, din postura de scenariu mitic originar, prima carte religioasă a omenirii, care îşi dezvăluieşte doar esenţa, în câteva idei, pe care le regăsim intacte în toate religiile lumii. Scrisă cu simboluri, deci cu un „limbaj” care anulează limbajul prozaic (cuvânt-desluşire), această primă carte religioasă a omenirii îngăduia şi determina, cândva, intrarea în armonie, în sfericitatea veşnicului, nedesluşitului şi nenumitului.

*

Conform acestei adeziuni primordiale la mit, cum ar fi zis Mircea Eliade, viaţa reprezintă o falie în veşnicie, provocată de „sabia” Soarelui, prin viaţă, cele două jumătăţi ale Veşnicului rămânând definitiv despărţite, dar tinzând mereu spre a redeveni întregul sferic de odinioară. Viaţă înseamnă Timp, Timpul născându-se, după cum se precizează în „La Voluspa”, atunci când s-a produs această falie în Veşnicie (în Lunar), deci când arma aruncată de Om a ucis, pentru prima dată, un alt Om. Iar Om (se scria „Aum”, cu vocativul-invocaţie „Oy”, de unde şi reminiscenţa „Oy, leru-i ler!”, formulă sacramentală de genul „Doamne, Legea e Lege!”) este numele pe care îl purta, în preistorie, Dumnezeu, noi nefiind oameni, ci seminţii.

*

Cei doi Om, deci cele două Veşnicii, după modelul părinţilor primordiali, Adam şi Eva (sau BaBa, cum numeau sumerienii cuplul primordial), sunt jumătăţi ale aceluiaşi întreg sferic, din care ne-am ivit, prin Poarta Părinţilor (Pytr-Yana) şi în care ne vom întoarce, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana), dar fără să putem cunoaşte, din falia vieţii, decât porţile, nu şi conţinutul (golul, profundul, adâncul şi mai adâncul) de dincolo de porţi, concreteţea acelui conţinut fiind apa, care împle orice formă, dar fără a-şi pierde natura sa, iar opusul ei, bătrâneţea.

*

Interiorul ascuns al oului încondeiat înseamnă, de fapt, conţinutul tainic al veşniciei (aidoma spaţiului sacru al interiorului bisericesc: „este vid şi, totuşi, noi ne slujim de el; el pare neîncetat că este gol”[33]), iar imagistica exterioară grupează „legile lui Dumnezeu”, care, conform vechilor chaldeeni, „sunt scrise sus, pe cer”, lăsându-ni-se libertatea de a le înţelege sau nu, de a ne interesa sau de a le ignora, pentru că naturalul,  şi în accepţiune de firesc, anihilează dorinţa individuală, dar oferă şi caută „reazăm”, înfăptuind lucrurile prin non-acţiune.

*

Viaţa sau fiinţa, hora nesfârşită, care împarte veşnicia în două jumătăţi de sferă, exprimând terestru rotirea aştrilor cereşti („legile scrise pe cer”), dar numai ca asumare (aşa cum asumare este „Crezul” în Biserica de după Iiisus şi, din păcate, tot mai rar a lui Iisus), are, la rândul ei, o sacralitate a complementarităţilor aparent contrare, părinţii şi zeii, simbolizaţi de Oamenii Sfinţi, de Bătrânii Înţelepţi (cărora li s-a zis sinonimic, în limbi diferite, Ctisti, Lao Zi, Budha, Druid, Badica etc.), cultul strămoşilor fiind, în vremurile cele vechi, la fel de important ca şi Cultul Nedesluşirii.

*

Veşnicia sau nefiinţa au fost concepute, în scenariul mitic originar al Oului Cosmic, şi ca sfericitate perfectă, dar şi ca Renaştere/Înviere, floarea/stea esenţializând o primăvară cosmică perfectă, fără de începuturi şi fără de sfârşit, deci o armonie desăvârşită, sugerată, în grafiile cereşti, de cele două cruci, care, prin suprapunere, dezvoltă şi desluşesc toate scrierile divine de pe cer, deci sfintele rune, inclusiv cele două zvastici, care, prin rotire spre stânga sau spre dreapta, desluşesc şi rotirea Lunii (Alba) şi a Soarelui (Aplu, adică Roşu), dar şi parcursul nefiinţei (Lunar) şi al fiinţei (Solar), iarăşi într-o complementaritate contrară stânga-dreapta, numită, în acelaşi scenariu mitic originar, „logodnă cosmică”, nunta nedeică urmând să se desăvârşească, natural, deci firesc şi în afara dorinţelor, prin refacerea sfericităţii originare.

*

În concluzie, Oul Cosmic, pe care noi, semenii fără de memorie, l-am desacralizat artizanal drept ou încondeiat, „narează” scenariul mitic al sfericităţii originare, cu toate planurile iniţiatice ale naturaleţii sale.

 *

Text: Ion Drăguşanul

Fotografii: Victor T. Rusu

(colecţia expoziţională de „Miniaturi bucovinene„)

*

*

[33] Versetul III, p. 30

[32] Versetul I, p. 23

[31] Comentarii la Versetul VI, p. 36

[30] Comentarii la Versetul II, p. 26

[29] Comentarii la Versetul II, p. 27

[28] Versetul II, p. 26

[27] Comentarii la Versetul XI, p. 48

[26] Versetul XVI, p. 60

[25] Versetul II, p. 26

[24] Comentarii la Versetul II, p. 26

[23] Bădescu, Ilie, Noologia, p. XXVI

[22] Comentarii la Versetul II, p. 27

[21] Comentarii la Versetul XI, p. 48

[20] Versetul XI, p. 47

[15] Versetul I, p. 23

[14] Comentarii la Versetul II, p. 26

[11] Versetul LII, citat la comentariile din p. 60

[6] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, p. 27

[5] Hasdeu, B. P., Studii de folclor, p. 26

[4] Bădescu, Ilie, Noologia, p. XXVI

[3] Lao Zi, Texte Taoiste, Comentarii la Versetul II, p. 26

[2] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, p. 259