În întreaga istoriografie româneasca s-a dezbătut de-a lungul secolelor una dintre temele centrale ale neamului nostru : limba și credința creștină ortodoxă în procesul de plăsmuire a conștiinței și a unității naționale . În ziarul ”Timpul” , referindu-se la Biserica Ortodoxă Română , marele nostru poet Mihai Eminescu scria că Biserica este maica spirituală a neamului românesc , care a realizat unitatea etnică a poporului .
Cultivând cu înflăcărare conștiința unității de credință și neam , Biserica a contribuit în mod decisiv la pregătirea marilor evenimente istorice.
Alături de latinitate sau romanitate , încă de la formarea poporului român , credința creștină reprezintă principalul element constitutiv al conștiinței de sine a românilor și al indentității de neam .
Faptul ca etnogeneza românească și creștinarea au fost două procese concomitente și convergente , constituie o realitate indubitabilă.
In lucrarea intitulată ”Sate si preoți în Ardeal” , savantul Nicolae Iorga nota că poporul era covârșitor format din țărani (peste75%) dar în cei 25% elitele le reprezentau preoții și cantorii din biserică . De-a lungul veacurilor , Biserica Ortodoxă Română a cultivat , apărat și dezvoltat limba română, acest tezaur inestimabil al neamului nostru.
Conștiința unității de neam a cunoscut o dinamică prin traducerea si tipărirea cărților de cult în limba română pentru întreaga suflare , punându-se astfel bazele limbii române literare.
Cărțile bisericești au circulat în toate provinciile românești în predosloviile lor, afirmând deseori unitatea de credință și de neam. În acest context amintesc pe diaconul Coresi care, la jumătatea secolului XVI-lea, a plecat de la Târgoviște la Brașov, unde a desfășurat o rodnică activitate tipografică, timp de două decenii, tipărind cărți bisericești, el având marele merit al limpezirii limbii române. Coresi diaconul a tipărit și primul ”Liturghier românesc”.
Amintim apoi ”Cazania” mitropolitului Varlaam al Moldovei, din anul 1643, intitulată ,,Cartea românească de învățătură” care a fost distribuită în Transilvania, în sute de exemplare, întărind astfel conștiința unității românilor despărțiți de frații lor din celelalte provincii separate politic.
Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, nota în prefața acestei monumentale cărți că prin acesta ”Biserica se adresa nu doar cititorilor principatului moldav ci la toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici înr-această limbă.” Istoria confirmă vizionara convingere a domnitorului Vasile Lupu , căci ,”Cazania” mitropolitului Varlaam a circulat în absolut toate ținuturile , ajutându-i pe români să-și păstreze credința, identitatea și unitatea etnică. Să ne amintim de asemenea de ”Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia)”, tipărit în anul 1648, în a cărui prefață Simion Ștefan , mitropolitul Transilvaniei , exprima ideea unității naționale și necesitatea stabilirii unei limbi literare care să fie înțeleasă de toți românii.
Mai târziu și mitropolitul Dosoftei al Moldovei, în ”Liturghierul” său din anul 1683, în predoslovie scria că l-a tradus în românește pentru ca ”să-nțeleagă toți”, menționând totodată că săvârșirea sfintelor slujbe în limba pricepută de popor este în duhul tradiției Sfintelor Scripturi .
Că Biserica Ortodoxă Română a slujit cu abnegație și a sprijinit marile aspirații ale poporului român, iată ce scria istoricul Nicolae Iorga : ,, Mitropoliții, episcopii, egumenii și deseori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri, aproape toată învățătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o artă în legătură cu gustul și nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a-și desface ochii de la cer (…), dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți”.
De asemenea, cel mai mare teolog al secolului XX, preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae afirma că ”Spiritul de sinteză complex al neamului nostru nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident si Orient, ci și în îmbinarea în el a caracterului latin și a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spațiu de mijloc , între Occident si Orient…”
Biserica Ortodoxă Română a cultivat dintotdeauna în sufletele credincioșilor români conștiința trează că au aceeași obârșie, aceeași limbă și aceeași credință strâbună. De asemenea, realizarea marilor idealuri ale demnității și unității naționale – în special a Marii Uniri de la 1918- au fost posibile și prin contribuția covârșitoare a Bisericii Ortodoxe Române.
În Războiul Întregii Neamului, slujitorii sfintelor altare s-au aflat alături de soldați în tranșee, în capele, în sanatorii, alături de bravii ostrași pentru îndeplinirea sfintei datorii, mulți dintre ei până la jertfa supremă.
Referindu-se la situațiile cruciale la care au luat parte și foarte mulți preoți, părintele Constantin Buzescu din Regimentul 4, ”Argeș”, nota în anul 1918: ”N-am cruțat vreme și împrejurări, cât de critice, pentru a-mi îndeplini datoria și mai mult încă…” Documentele vremii descriu amănunțit numeroasele fapte de arme săvârșite de preoții ortodocși români aflați pe câmpurile de luptă. Au existat și preoți militari care au fost luați prizonieri și deportați în Bulgaria și Germania. În anul 1921, Ioan Rășcanu, ministrul de război, declara : ”Preoțimea militară care a însoțit armata în timpul războiului a fost mai presus de orice laudă. Ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele”.
Anul 1918, în istoria poporului nostru, a reprezentat anul marilor realizări sau încununarea victorioasă a unui lung șir de așteptări, de lupte și mari sacrificii pentru un ideal: desăvârșirea statului național unitar. Hotărârile privind Unirea din 1918 au fost adoptate în cadrul unor organisme reprezentative, constituite pe baze general-democratice.
Unul dintre militanții de seamă pentru unificarea statală deplină, Vasile Goldiș, mărturisea: ”România Mare nu este creația partidelor politice sau a armatei, ci a evoluției istorice, care nu poate fi oprită de nicio forță umană”.
Evenimentele istorice de la șfărșitul anului 1918 l-au găsit pe patriarhul Miron Cristea în scaunul episcopal de la Caransebeș . În ajunul zilei de 1 decembrie 1918 , în fruntea miilor de români bănățeni, Miron Cristea s-a îndreptat spre Alba Iulia, unde avea să se înfăptuiască ”marea minune” hotărâtă de cei peste 100 000 de români, sosiți din întreaga Transilvanie. În prezența acestora , episcopul Caransebeșului a înălțat o rugăciune care a ”stors lacrimi de bucurie în ochii tuturor celor de față” apoi, după citirea Hotărârii de unire a Transilvaniei cu România, a rostit o înflăcărată cuvântare dedicată ”Măritei Nații Române” : ”Ceasul deschiderii a sosit! Nu putem și n-avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima românismului, dar simțesc că și astăzi, prin glasul nostru unanim, vom deschide larg porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viață românească…”
A treia cuvântare a fost rostită de Miron Cristea lângă statuia lui Mihai Viteazul: ”Din încredințarea Marelui Sfat al Națiunii Române din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, noi cei patru soli venit-am în fața Majestății Sale Regelui ca să-i închinăm pe vecie acest pământ românesc (…). Noi , românii de dincolo de Carpați, venim la voi fraților, cu cea mai frățească dragoste de augusta dinastie română , având ferma convingere că aflăm în Majestatea Sa pe cel mai bun și iubitor părinte , carele – în cele mai mărețe, dar și cele mai grele clipe din viața națiunii noastre – s-a știut inspira din izvorul celor mai curate idealuri ale întregului nostru neam românesc”.
De asemenea, în cadrul Bisericii Ortodoxe a înflorit și s-a dezvoltat o artă românească de o inestimabilă valoare: pictură, sculptură, arhitectură, broderie și miniatură. Ctitoriile de la Curtea de Argeș, Tismana, Cozia, Dealu, Putna, Voroneț, Neamț, Sucevița, Făgăraș, Alba Iulia etc. , reprezintă mărturii vii ale geniului artistic românesc și ale jertfelniciei voievozilor, ierarhilor, monarhilor și preoților noștri.
George Robert MITRACHE, fondator și redactor-șef al revistei „GLASUL IUBIRII” din Curtea de Argeș.
