UN ÎNGER S-A ÎNTORS ÎN CER    

Atât de trist … că rătăcesc în mine

şi rătăcesc năuc în jurul meu,

măicuța mea, din lacrimă când vine

şi mă sărută ca un curcubeu.

 

Citesc acum pe ultima scrisoare

care ai scris-o pe acest pământ

şi fiece silabă plânsă doare,

plânge în hohot fiece cuvânt.

 

De unde ai ştiut, cine ți-a spus

să-ți iei ,, adio” de la toate cele?

ori, a venit, surâzător, Iisus

şi te-a chemat Lumină între stele?

 

Se refuzau cuvintele rostite,

cum picurau ca sângele din rană,

cadelnița din clipe părăsite

un suflet trist ce se-nălța icoană.

 

Precum o floare ce o prinde gerul,

la vestea că te-ai stins, am înghețat,

s-a prăbuşit pe fruntea mea tot cerul,

pământul, tot, sub tălpi s-a sfărâmat.

Şi-am alergat din alt capăt de lume

la căpătâiul tău încremenit,

şi m-a strigat tăcerea ta pe nume

de sufletul în mine a albit.

 

( Nu-mi voi ierta că nu am fost aproape

de tine nici în ceasul cel mai greu,

să însoțească tainica ta noapte,

ca o făclie albă, dorul meu…).

 

… Mi-era atât de dor să-mi ieşi în prag

cu pas uşor, de zână fermecată,

cu cerul în priviri de-atâta drag

şi în surâs cu veşnicia toată.

 

De toate cele să îmi povesteşti

atâta de duioasă şi cuminte…

să mă strecor tiptil printre poveşti,

să redevin copilul dinainte.

ți-a fost sortit să nu prinzi rădăcină

în țarina în care te-ai născut,

să ne ridici pe noi către lumină,

în lumea asta largă te-ai pierdut.

 

Te-ai împărțit pe tine pentru toți,

ai fost cuminicătura tuturora…

te-am părăsit, pe rând, copii, nepoți,

şi-am mai venit din an în paşti, cu ora.

 

Te măcina tăcerea ca o moară,

dureau în oase anii adunați,

doar amintirea-ți murmura, vioară,

bunici, părinți, surori şi frați.

 

Of! mama mea, străină şi bolnavă,

se prăvăleau pereții de pustiu…

te văd acum privighetoare-n slavă

cântând de leagăn lacrimii de fiu.

 

Tu ne-ai iubit pe toti fără măsură,

şi coborând, pe noi ne-ai tot urcat,

îți înfloreau cuvintele pe gură

de câte ori pe nume ne-ai chemat,

 

Şi înfrunzeau obrajii tăi bătrâni

udați de la izvoare sfinte

şi apa vie şiroia pe mâini…

m-aş fi-nchinat icoanei dinainte.

 

Azi nu-nțeleg de ce n-am îndrăznit

să-ngenunchez, mamă-icoană,

să te sărut pe creştetul albit,

pe inima deschisă ca o rană.

 

În tot, în toate tu erai măsura,

doar în privirea ta eram acasă,

cum te înalță cuminecătura

şi te aşează cu Iisus la masă.

 

Era destul să-mi treci prin păr o mână

şi albul de pe tâmple, ruşinat,

se înegrea sub ochii tăi de zână

ce-atâtea veşnicii a colindat.

 

Se săvârşea cu noi o taină sfântă,

părinte de copii, treceam de hău

unde tăcerea lucrurilor cântă

şi mă năşteam din nou copilul tău.

 

….Deşi albeam la tâmple a târziu,

ştiam că-n lumea asta, undeva,

mă legăna o mamă tot ca fiu

cu dorul ei curat ca lacrima.

 

Că viața ei a fost ca o livadă

bogată şi frumos mirositoare

şi, chiar acoperită de zăpadă,

sfințea în ea copilării în floare.

 

Cu Făt Frumos în suflet, de pe gură,

cuvintele vrăjite lunecau

ca din potir de cuminicătură,

în herghelii de aur nechezau.

 

Se scutura un cal de umbra lui,

înaripat şi înşeuat de-a gata,

zbura pe pleoape-n ‘naltul cerului

încălecat pe crucea lui, de tata.

 

îl lua pe Moşul Ene de pe un nor

şi-l aducea pe gene să-mi descânte,

şi o lua pe mama-Cosânzeana-n zbor,

ca ,, nani,pui” tăriile să cânte.

 

S-a dus copilăria fericită,

e smulsă rădăcina timpului,

şi am rămas din tot doar o clipită,

să rătăcesc băiatul nimănui.

 

Nu îmi aduc aminte să-mi fi dat

măcar aşa, o palmă părintească,

cu lacrimi uneori m-ai fulgerat

de îmi doream un nor să mă trăsnească.

 

E fără margini Timpul, nevăzut…

tu l-ai adus la noi în bătătură,

fără de veste parcă, am crescut

sub ochii tăi de veşnicie pură.

 

 

Nu am crezut în viață niciodată

că pot muri cât încă n-am murit,

că fluieră pe linia ferată

un tren ce niciodată n-a venit…

 

E plin pământul de copii orfani

ce-şi poartă viața, inima în dinți…

Copiii cresc…dar ce sărmani

sunt cei părinți fără părinți!

 

Copiii pot spera, cinstit,

să-şi afle mamă, frate, tată…

din neființă n-au venit

părinții de părinți vreodată.

 

Măicuța mea de lacrimă curată,

îți luminează tata ca o stea,

urcând către lumină te faci fată

şi eu doar visul lui pe fruntea ta.

 

Nu înțeleg cum te-ai încumetat,

după atâta stat după perdele,

străină să te urci la semănat

pe drumul către noua casă stele.

 

Eu cred că te aşteaptă cineva

la capătul de lacrimă uscată,

precum o ploaie caldă mama ta

şi ca surâsul, curcubeul tată.

 

Azi înțeleg ce ieri n-am înțeles:

Tu, stând în casa lumii, ani în şir

şi grâul de neghină l-ai ales

şi-ai zugrăvit şi aerul cu mir.

 

Doar la biserică te mai duceai,

încet, precum o umbră obosită,

aveai cu tine cheia de la rai

şi inima frumos împodobită.

 

Mergeai să şuşoteşti cu Dumnezeu,

să pui la cale tainice izvoare,

să răsădeşti în ceruri neamul meu,

livada ta, cu floare lângă floare.

 

 

Îmi eşti departe anii cei mai grei,

în vis trăiesc povestea fermecată,

ca o icoană sfântă tu mă iei,

mă naşti copil de fiecare dată.

 

Mă uit că este toamnă şi mă plouă

şi din senin în fiecare ceas,

tăcerea mă împarte, pe dindouă,

în cel plecat şi cel ce a rămas.

 

ce te-ai grăbit să pleci, măicuța mea,

din ochii noştri către nevăzut?

Când va-ntreba, am să-i arăt o stea

nepotului ce nu te-a cunoscut.

 

Când va voi să te îmbrățişeze,

îi voi aduce-o floare de salcâm,

visând la tine, să îl furişeze

mireasma ei, pe celălalt tărâm.

 

şi legănat de şoapta ta blajină

ca o părere dusă de zefir,

sărută-i ochii, maică de lumină,

povestea mea de-anafură şi mir.

 

De-atât urât aş coborî în groapă,

te-ai răsucit, Pământule, eşti şui!

… Mă uit la băiețelul meu de-o şchioapă,

şi trebuie să stau în lumea lui.

 

Mă uit fetițele cum înfloresc

ca nişte zâne vii, adevărate,

şi trebuie să mai călătoresc,

să caut calea lor cu nestemate.

 

Femeia mea, străina mea străină,

nu mă privi ca pe un plecat deja,

cât pot să fiu o rază de lumină,

îmi port pe crucea lumii lacrima.

 

Habar n-aveți pe cine am pierdut…

dar veți afla la clipa potrivită,

când eu la sânul ei am să mă mut,

va plânge plânsul casa părăsită.

 

 

Atunci când s-a milostivit Iisus

să o ridice din durere-n slavă,

cu Cântecul şi Zborul mi s-a dus

şi am rămas o pasăre bolnavă.

 

N-aş pregeta să îi urmez cărarea,

dar am copiii tare singurei,

şi n-are cine straşnic certa marea

când se reped furtunile la ei.

 

şi cine i-ar iubi fără măsură,

e doar pustiu mascat printre străini,

de se întorc cuvintele în gură

că nu au unde prinde rădăcini.

 

Femeia mea, iubirea mea târzie,

parcă nu vezi, nu vezi, mă sting uşor

şi lacrima neplânsă mă sfâşie,

de dragul lor nu mă îndur să mor.

 

Femeia mea, fetele mele, fiul meu,

să mă iertați, am obosit de viață,

că beau din ea precum un curcubeu,

şi-ncet mă bea un vălătuc de ceață.

 

Măicuță bună, te aştept în vis,

în lacrima ce picură pe coală,

cu sufletul cât cerul de deschis

când de-ntuneric stelele îl spală.

 

În fiecare zi e tot mai greu,

mi-e viața mohorâtă colivie,

mai pot zbura doar împrejurul meu,

plecarea ta în două mă sfâşie.

 

Nesomnul îmi măsoară lipsa ta,

prin vene curg lacrimi adevărate,

ca la altar le-adună inima

şi a pustiu şi întuneric bate.

 

Şe duce parcă viața mea de-a dura,

s-a risipit livada cu trecut,

o lumânare-mi va închide gura,

dacă nu eşti, eu unde să mă mut?

 

 

De te găseşti cu tata, să îi spui

că l-am iubit, şi nu i-am spus vreodată,

îngenunchez acum în fața lui

ca un fecior ce-i spun copiii ,,tată”.

 

Surorii, fraților plecați, la fel,

sunt tare supărat de-a lor plecare,

că s-au grăbit cu toții către El

şi m-au lăsat străin pe țărm de mare.

 

Dar pentru că acum sunt mai străini

decât străinii lumii fără țară,

pe nesimțite urc către lumini,

deja mi-am dus bagajele la gară.

 

… Îi mulțumesc lui Dumnezeu cel sfânt,

că m-a trimis la sânul tău la şcoală,

azi ştiu că Raiul este pe pământ,

când te ridică mama ta în poală.

 

Azi, taina cea mai mare înțeleg:

– La Temelia Lumii v-ați zidit

să luminați un Univers întreg

când Dumnezeu e tare obosit…

 

…În jurul tău, un milion de uşi,

un fel de aer plin de lumi ciudate

cu cei ce nu-s’ şi vin, şi cu cei duşi

să învelească ceru-n nestemate.

 

… Şi cum să uit că veghea ți-a fost soarta,

nesomnul tău pe somnul nostru dulce?

– Deschide-i, Doamne, maicii mele, poarta,

a obosit, şi vine să se culce…

 

Ca să ne vezi sătui de toate cele,

din lacrimi ai zâmbit adeseori…

– Deschide, Doamne, uşi împodobite,

a flămânzit călătorind pe nori…

 

Tu ai purtat şi zile ponosite,

să-mbraci frumos copilăria mea..

– Deschide, Doamne, uşi împodobite

cu haine de lumină pentru ea!

 

 

Şi nu ai fost la mare sau la munte…

Bijuterii? Zâmbeai că ai…

– Tu, pune-i, Doamne, stelele pe frunte,

şi o să fie mai frumos în rai!

 

Un adevăr mă-năbuşă şi-l strig:

căldura inimii ne-ai dat-o toată…

– Măicuța mea ce rătăceşte-n frig,

să o primeşti la Tine-n casă, Tată!

 

… Şi când mi-o fi de tine aşa de dor

de n-o să-ncapă viața mea în mine,

eu voi pleca spre ceruri călător,

ca un hoinar spre casa lui când vine.

În lumea nouă-n care ai plecat,

te-aşteaptă tata să îi fii mireasă…

Când voi sosi la uşă şi-am să bat,

să-mi spui, ,,Copile, bun venit acasă!”.

 

Val Răzeşu