În 2011, după terminarea universității, ma îndreptam cu gânduri mari spre un Liban despre care îmi făcusem fel și chip de impresii pe baza celor auzite. Credeam cǎ sunt pregătită sa fac metamorfoza către o culturǎ atât de străină nouă romậnilor. Și nu, nu noul sau acceptarea lui a fost problema mea cea mai mare, ci lipsa vechiului meu oraș, a ploilor calde de varǎ, a verdelui și a obiceiurilor, care până  atunci mi se păreau banale.

 

După aproximativ doi ani am început voluntariatul la centru educational pentru sirieni, loc în care lucrez și astăzi ca psihoterapeut și profesor.

Departe de țarǎ și de zâmbetele ștrengare a surorilor mele sau de șuvițele ciufulite în care mǎ jucam dimineața, găseam alți copii, mai exact peste 120, care aveau și părul ciufulit și sufletele zdrențuite de un război care nu era al lor și care i-a prins mișelește în mijlocul lui.

 

Ȋn primele zile, zeci de ochi migdalați mǎ priveau curioși, așteptând sǎ le spun cine sunt și mai exact de ce mǎ aflu în fața lor. Despre România nu mai auziseră niciodată, dar au aflat ulterior ca e o țară situată cam în mijlocul Europei și că nu vorbim engleza, ci româna.

Ȋn curând, în ochii migdalați nu aveam sǎ citesc numai curiozitate, ci și frică, teamă, disperare, foame, goliciune, tristețe… Și am început cu ei terapia. De la discuții unul la unul, pậnǎ la terapii de grup prin joc am încercat totul, dar aveam copii cu blocaje foarte mari. De exemplu una dintre fetițe nu a vorbit un an și jumătate. Era în clasă, dar niciodată cu noi. Mintea ei era prinsǎ parcǎ în altǎ dimensiune.

 

Alți copii erau violenți. Atât de violenți încât creioanele bine ascuțite au devenit arme de lovit în zona gậtului. Unele dintre fetițe sufereau de anxietate sau atacuri de panicǎ. Altele încă făceau în pat, deși trecuseră de mult de vârstă grădiniței.

 

După ce am epuizat cam toate teoriile învățate pe băncile facultății, care nu făceau decât sǎ îmi contureze și mai clar problema, dar sǎ nu îmi dea o soluție concretă, am ajuns la concluzia cǎ singurul lucru care poate funcționa este iubirea. Ea le poate oferi siguranțǎ, detașare, încredere  și eliberare..

Știu, nu sunǎ foarte profesional, dar  nici sufletul nu e o mașinărie cu instrucțiuni exacte.

Am început sǎ ne împrietenim și sǎ dăm jos barierǎ după barierǎ. Nu mai eram doar „ensi”, adică „domnișoara”, eram Georgiana pentru unii și orice era nevoie pentru alții.

Pentru copiii care vin din război îmbrățișările fac minuni, șansa de a alege ei ceva, fie cǎ e vorba de culori sau caiete, e un privilegiu care înseamnă prețuire. Ei nu au avut opțiuni. Singurele lor oferte erau supraviețuirea sau moartea.

Astfel am început  o terapie prin desen și crafting și am instituit și „ziua altfel” în care uitam cine suntem și ne așezăm toți pe covor și vizionam un desen animat. Pentru câteva ore ei puteau sa fie prinți sau prințese sau chiar super eroi.

De la foile colorate violent și apăsat în negru, am ajuns la planșe cu cer senin și cǎsuțe viu colorate. De la bătăi între băieții mai mari, s-a ajuns la „iartă-mă” și nu ne vom opri niciodată, pentru că orice facem noi se propagǎ ca o undă. Îndrăznesc sǎ spun că prin desen și discuții se au în vedere valori și morale, am reușit sǎ  plantez în sufletul și mintea lor o sămânță care nu se va pierde și peste ani va da un rod mai mic sau mai mare.

 

Noi românii, suntem o țarǎ creștină și este de datoria noastră morală să răspậndim credința și iubirea, onestitatea și nu în cele din urmă arătăm cǎ speranța nu este iluzorie. Viața poate avea și altǎ culoare.

 

Romậnii sunt pretutindeni și ei poartǎ pe umeri responsabilitatea de a reprezenta țara într-un mod care sa facă cinste celor ce au sădit în noi prin istorie, tradiție și educație, valorile neamului romậnesc.

 

 

Georgiana Nabbout, profesor psihoterapeut

Akkar, Tripoli-Liban

Martie, 2019

 

Georgiana Nabbout, profesor și psihoterapeut.

Originarǎ din Iași, venitǎ prin cǎsǎtorie ȋn Liban, este fericita mǎmicǎ a unui bǎiețel superb și cea care a transformant viața unor copii loviți de cruzimea și de ororile rǎzboiului. Georgiana face psihoterapie prin artǎ ȋn nordul Libanului. Munca ei este dedicatǎ copiilor, ȋi ajutǎ sǎ depǎșeascǎ momente dificile, ȋi ȋndrumǎ, ȋi face fericiți, ȋncrezǎtori ȋn forțele proprii și ȋn viațǎ.

Cu tact, perseverențǎ, dragoste și cǎldurǎ, a reușit sǎ se apropie și sǎ transforme mici suflete sfậșiate de realitatea care au fost nevoite sǎ o trǎiascǎ.

Actul artistic, în toate formele sale, nu e doar frumos și relaxant, este și un instrument de vindecare a minții și chiar a trupului. Este un act curativ atat in sens cathartic dar mai ales comunicativ, un alt mod de abordare a emotiilor care nu pot fi exprimate prin cuvant. Art terapia considerǎ arta ca o formă de comunicare simbolică, prin care se exprimă personalitatea, emoțiile și alte aspecte ale experienței umane cu ajutorul formelor, culorilor.  Sufletul uman își dezvăluie trăirile și durerile mult mai ușor prin imagini, culoare, muzică,decât prin cuvinte. Despre terapia prin artă ne va povesti acum Georgiana, o pasionatǎ a frumosului care face bine.

”Culoarea provoacă o vibrație psihică. Culoarea ascunde o putere încă necunoscută dar reală, care acționează asupra fiecărei părți din corpul uman.” (Kandinsky)