CAMELIA ARDELEAN ne propune o aventurǎ liricǎ sub scậnteierea florii de gutui, degustậnd fǎrậmi de stele… Descoperim ȋn versurile sale acel eu poetic care surprinde traictoria dimensiunii abisale a unei lumi visate și trecerea prin labirintul timpului rascolit de lumina cuvậntului.
De ce să fiu o lacrimă…
De ce să fiu o lacrimă ce ţipă
În buzunarul vântului hoinar,
Când pot să prind azurul de-o aripă
Şi să-l dezbrac de crudul avatar?
De ce să fiu o frunză care doare
În legănarea-i ternă spre pământ,
Când din ferigă pot să ţes culoare
Şi s-o aştern pe mustul din cuvânt?
De ce să fiu ţărână fără viaţă,
Pe un ogor cu aştri semănat,
Când luciul lor de vise mi se-agaţă
Şi pot s-ating scânteia din agat?
De ce să fiu corabie-n lagună,
Cu adumbrirea prinsă de catarg,
Când mi se scurg silabele din lună,
Chiar şi în seri când cerul mi-e prea larg?
Ca un amurg ce-şi seamănă vecia,
În poezie am aprins făclia!
Rondelul paşilor de lut
În lumea paşilor de lut,
Pe uliţe de timp uitate,
Extrag din clipe nestemate,
Sfidând mileniul decăzut.
Plăceri cu chip de Belzebut
Te imitau, eternitate,
În lumea paşilor de lut,
Pe uliţe de timp uitate!
Cu îndrăzneală de mamut
Ce deborda de-aviditate,
Vânam iluzii vinovate
De pe un gând contrafăcut,
În lumea paşilor de lut…
Sub scânteierea florii de gutui
Sub scânteierea florii de gutui,
Am decupat simţirile de ceară,
Ce mi-au lăsat nervurile să doară,
În desfrunziri cu gustul amărui.
Şi domolind silabe-n călimară,
Am cutezat, în vise albăstrui,
Să îmi agăţ iubirile în cui,
Ca pe-o ebóșă palidă, neclară.
Când degustăm himerele în doi,
Precum o pâine coaptă-ncet pe vatră,
Sau înotăm prin lanuri de trifoi,
Sărind pe nenoroc, din piatră-n piatră,
Ne aruncăm în patimă mai goi
Decât un strop de ploaie în polatră…
Coboară-amurgul…
(ronset)
Coboară-amurgul mândru, ca un rege,
Din jilţul său de aur şi agate;
Cu zarea şi poemele în spate,
Deasupra unui deal se reculege.
Râvnind în taină doruri a-nţelege,
Din nopţi târzii, al verilor confrate
Îşi plimbă trena cu seninătate;
Deasupra unui deal se reculege.
În lumea sa, magia este lege,
Pe şevalet, nuanţele combină –
E un artist cu graţie divină;
Deasupra unui deal se reculege.
Preocupat culorile a-şi drege,
Coboară-amurgul mândru, ca un rege…
Degust o fărâmă de stea
Degust o fărâmă de stea;
Mi-e foame de vechiul „capriciu”,
De-a crede păcatul un viciu –
Cavernă în inima mea!
Răsfir un profetic nisip –
Secunda vegheată de înger,
Cu ropot la care mai sânger,
Proclamă un alt arhetip.
Transcend anotimpul peren –
Prin lacrimă fac escapade,
Cuvintele-mi nasc „Iliade”,
Ce sapă în cuget aven.
Captiv în tonatice vremi,
Avânt către ceruri noeme
(Când umbra din tine se teme,
Mai poţi luminarea s-o chemi).
Îmi ţin în palme versurile…
Îmi ţin în palme versurile nude –
Sărman Ovidiu exilat în ploi,
Prea temător ca zborul să-şi mai ude,
Trecând mareea pietrelor în doi.
Îmi ţin în palme inima, o frunză
Desprinsă din copacul care sunt,
Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –
Simţiri adânci cu freamătul cărunt.
Îmi ţin în palme lacrima de ceară
Şi mângâi tandru trupul său venust;
Am învăţat ninsori pe dinafară
Şi-am presupus că raiul are gust.
Culegător de stele-adun în glastră
Firimituri din Pasărea Măiastră.
M-aş face val…
M-aş face val, să rătăcesc în trupul tău de alge,
Să prind conturul unui nor, lumina când se sparge,
Să te-ntâlnesc, Poseidon, prin lumea de meduze,
Să mai sărut, din când în când, zăpezile pe buze,
Să port pe umerii-mi de stea făclia de amurguri,
Să-mi scutur tălpile de-azur prin sate ori prin burguri,
Să mă-nveşmânt în borangic, a cerului mireasă,
Atunci când ploaia de safir din palma-i mă apasă.
Şi rătăcind ca un viking prin colburile Terrei,
Să împletesc din unda mea poeme efemerei;
Ca un miraj m-aş întrupa la glezna unui munte,
Să limpezesc tăcut poieni şi foşnete cărunte.
M-aş face val, dar un tărâm din mine nu mă lasă,
Pe continentul din fonem, de-acum mă simt acasă…
Mă-mbrac în furtună…
Mă-mbrac în furtună, captiv
Ruginii ce flutură-n zare;
Cu freamătul persuasiv,
O lacrimă strigă din sare.
Mă plouă cu gust de abis
Şi-mi zgârie-o stea solitară,
Mă plouă cu sânge de vis
Împins din sinapse afară.
Răcneşte o linişte-n doi,
Se spânzură cerul de ramuri;
Un murmur salvat din puhoi
Mai vântură pe macadamuri.
Mă-mbrac în miresme de nor,
Cu vidul amic în oglindă,
Sub cioburi de vânt mă-nfior,
Deşertul din noi mă colindă…
Scântei
Se frânge ziua fără grabă în milioane de scântei;
Deplânge astrul libertatea din vremea când era holtei.
Adastă seara peste crânguri, oprindu-se după un grui;
O mică rază selenară se simte brusc a nimănui.
Răsfiră noaptea peste glie eşarfa-i moale de satin;
Mugeşte-n dorul său de ciută, în codru, cerbul carpatin.
Adoarme slova-n călimară, visând nuanţe de-ametist;
Un greier pus pe ţopăială îmi aminteşte că exist.
Navigatori
Renaşte-n paltini clorofila, zvâcnind sub paveze de nori;
Rămas-am, printre neputinţe, debusolaţi navigatori.
Sub aripi zburd-un dor de-albastru în fiecare porumbel;
În lutul nostru coexistă un înger şi Mefistofel.
Se-opreşte clipa din zvâcnire la poarta unui alt tărâm;
Trăim un timp machiavelic, prin care visul ni-l târâm.
Planăm adesea în confuzii, ostatici între Yin şi Yang;
Din când în când, primim în plexuri al vanităţii bumerang.
Cum aş putea să-ţi spun…
Cum aş putea să-ţi spun ce mult mă doare
Că drumul tău coteşte spre apus,
Cu altă paralelă suprapus,
Vegheat de o haină ursitoare?
Un vid ineluctabil s-a produs,
Stingând literalmente din fervoare.
Pe calea dintre inimi e rumoare
Şi-un ultim gând s-a spart, căzând răpus.
E-apocalipsă-n peştera din tine,
Printre troiene nu-mi pot face loc;
Un cronometru parcă se abţine
Să mai măsoare timpul echivoc,
Când un străin se clatină în vine,
Sortându-şi deziluzii sub obroc.
