Martie. luna Poeziei

„Pentru mine poezia nu este o artă…Ea este o provocare. Poezia și artele și pot vorbi metaforic, nu abordează același zeu. Zeul artelor este zeul creator, zeul celor șapte zile, acela care produce și creează lucruri. Zeul poeziei este un zeu necunoscut, zeul depărtării, zeul a cărui gândire nu contribuie la a crea sau care continuă creația, dar cel care pune în discuție ordinea lumii.”  – Yves Bonnefoy

„Poezia are această sarcină sublimă: să ia toată durerea care spumegă şi sfârie în suflet şi s-o liniştească, s-o transfigureze în marea odihnă a artei, aşa cum fluviile se varsă în albastra vastitate a mării. Poezia e o purificare a durerii, cum imensitatea morţii e o purificare a vieţii. Când totul, unde suntem, este întunecat şi orice lucru doare şi sufletul se ofileşte penibil, atunci ȋntr-adevăr ni se pare un dar de la Dumnezeu acel lucru care face ca nodul lacrimilor să se desfacă în cântec şi ştie să spună ceea ce în inima noastră strigă numai, ca-ntr-o închisoare”. – Antonia Pozzi

,,Poezia este o metafizică instantanee. Într-un scurt poem, ea trebuie să dea o viziune asupra universului și secretul unui suflet, o ființă și obiecte, toate în același timp. Dacă urmează pur și simplu timpul vieții, ea este mai puțin decât viața; poate fi mai mult decât viața dacă imobilizează viața, dacă trăiește pe loc dialectica bucuriilor și a durerilor. Ea este atunci principiul unei simultaneități esențiale în care ființa cea mai dispersată, cea mai dezbinată își dobândește unitatea.”

,,Pentru a construi o clipă complexă, pentru a uni în această clipă numeroase simultaneități, poetul distruge continuitatea simplă a timpului înlănțuit…..În orice poem adevărat putem găsi elemente ale unui timp oprit, ale unui timp care nu urmează măsura, ale unui timp pe care-l vom numi vertical pentru a-l distinge de timpul comun, care curge orizontal o dată cu apa fluviului, cu vântul care suflă.”

„Poezia este metafizică instantanee….Clipa poetică obligă ființa să valorizeze sau să devalorizeze. În clipa poetică, fiecare urcă sau coboară, fără să accepte timpul lumii, care ar reduce echivalența la antiteză, simultanul la succesiv.”

Gaston Bachelard  – Clipă poetică și clipă metafizică” – volumul de eseuri ,,Dreptul de a visa ”

„Poezia este arta dinamismului psihic” – Novalis

„Prima datorie a poetului este să pună în mișcare în noi o materie din adâncuri, care vrea să viseze.”

Gaston BachelardAerul și visele”

„Creația poetică reprezintă puterea fundamentală a locuirii umane.” – Martin Heidegger

„Poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viață fără a se confunda cu ea.” George Călinescu

„Orice creație este o mână întinsă care oferă opera spre a fi văzută, auzită, iubită, dar în mod reciproc e o mână întinsă spre a primi, adăposti, a culege multiple mesaje ce vin…dinspre largul ocean regenerator.”

Gilbert Durand „Arte și arhetipuri. Religia artei”

„Poezia este din principiu violent unilaterală, în sensul miraculosului și al insolitului”

Roger Caillois „Abordări ale imaginarului”

O selecție din ce a scris Nichita despre Poezie:

„Poezia e ca o pasăre ce zboară invers”…

„Poezia este o taină și o lucrare de sine stătătoare…”

„Ea este avuția pe care omul o are încă nejefuită, o stare de spirit, o prietenie durabilă…”

„Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice ființă umană o are. Ea nu este numai artă: este însăși viața, însuși sufletul vieții. Fără Poezie omul nu s-ar distinge de neant…”

 

Grădina ta

Oră strecurată-n oglinda altui tărâm

te strig cu inima, lumină destrămată

printre primăveri rostogolite pe ramuri

și-atâta noapte sângerează-n pietrișul de stele

și-atâtea văzduhuri de poala singurătății agățate

Plecare sfâșiată-n sticlă și-n uitarea din floare

te-adun din mâhnirea icoanei,

psalm trecător prin pădurea de semne

Te-ascund în melcul gândurilor mele,

în nebuloasa speranței sfâșiate

de păsări, de veacuri și de pietre.

Înserată-n ochiul despărțirii mi-e taina,

cu tăcerea cerului înnodată.

Umbră împrimăvărată-n mine,

rămân grădina ta.

Autor – Alice Puiu

 

O tăcută iubire

Reverberează-n veșnicia din litere

o primăvară ca o spulberare

de dimensiuni din necuprinsa pulsație

a unui pumn de lut răstignit

de suflete uitate,

o nemișcare roade-n descreșteri de zbor

înfășurări de spații amorfe

fără punct, fără conjuncții sau speranțe

pe-un lujer de așteptări

încărunțite-n minutul dureros,

odaia se-ncolăcește-n respirație

de somnul mărului îmbobocit

printre lacrimile unui vers

și curge prin destrămarea din flori

chipul tău de dincolo de umbra

aplecată peste un umăr de tristețe,

copacii-și lipesc îngândurarea

de geamul unui sentiment,

în cenușa frunzelor din amintire

e-o risipire a sufletului meu,

afară se-aude un cuvânt

pășind grăbit pe străzile șoaptelor ninse,

rănită, seva unei idei se scurge

peste pleoape de vis uitat pe-un raft îngălbenit

de-această despărțire

de timpul neînscris în pătrate sau romburi

alungite-n geometria unei iluzii,

în rotirea din păsări doar ceasul adună

o privire dezmărginită din trupul unui verb

locuit de-o tăcută iubire

ce scrie-n palmele inimii

copaci și fluturi și verdele prelung al ierbii

și zăpada din oase și poemele lumii.

Autor –  Alice Puiu

 

Fără bilet de primăvară

amurg respirat de neantul arsurii

pe ecranele picurate de noapte

când orașul silabisește cioburi

dintr-o vecernie de primăvară oarbă

trotuare decupează tăceri

dintr-o carte ghemuită sub șenila istoriei

îngeri ning mâini rătăcite

peste mirarea unui urs de pluș

trenul destramă luna

pe geamul lipit de degetele plecării

mi-e teamă, bunicule !

și litere curg păpădii viscolite

pe podul ce-mparte clipa

în mitraliere și virgule de nu-mă-uita

ajungem vreodată acasă?

în textul bombelor plutește alb

visul dintr-un corcoduș

pleoape de blocuri fumegă incert

golul huruit prin molozul disperării

tunelul conjugă bezna din recele fracției

fărâme din ultimul coltuc de pâine

mâine va fi altă lume?

mama tace această poveste

și candela ierbii mă ascunde

vers dintr-o rugă de stea

în jurnalul de călătorii

nimic special

doar moarte și străzi fugind

în altă ninsoare

semnat

copilul fără bilet de primăvară

Autor – Alice Puiu

 

Cerșetor de vise

Din rugăciunea unui amurg

încremenit în frunza oarbă

a unui cerșetor de vise

cresc primăveri descolăcite

de fumul îngânând pe deal

tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea

și-n curgerea letargică din miezul verde

ce dezvelește-n ramuri

durerea unui cer în căutarea formei

din pâinea de lut atinsă de cuvinte

se-aud pașii tăi rătăcind

printre atomii viscoliți

de oboseala materiei arse,

în urma ta întrebări aprind bolta

prin iarba apelor siderale

iar mugurii clipei adâncesc

într-un vis de fluture abisuri

în care tu îți tălmăcești cărarea

croită din cioburi de stea.

Autor – Alice Puiu

 

A ȋnflorit magnolia

Ce frumos ne-a întâlnit vara asta în sărut,
ne-mplinit în clipa lui dintr-un ceas îndepărtat,
în magnolii de legendă, însă, când ne-a-mbrățişat
ne-a găsit în primăvara ce abia a început.

Primăvară strecurată pe furiş din calendar
cu toti ghioceii ei pe zăpezi din decolteu
te-am simțit înmugurind in copacul ce sunt eu
şi, în florile din tine amintirile tresar.

Mi-amintesc cum înverzea în privirea ta şi cerul,
soarele sorbind din rana de sub pleoape, verde crud,
şi înzăpezeau cocorii umeri rotunjiți a sud,
în aripa de sub palme să le desluşesc misterul.

Prin cristalul din surâs te vedeam în altă soartă,
ce nu aprindea lumina în ființa ta profundă,
sora mea de poezie a putut să se ascundă
până i-am aprins în noapte toți luceferii la poartă.

S-a făcut de veşnicie între noi pe nesimțite,
a chemat privighetoarea dintr-o lacrimă poeții
şi ne scrie Ziditorul ca magnolii înflorite,
din livezile iubirii, în sărut, în Cartea Vieții.

Autor : VAL RĂZEŞU

 

 

 

 

Dor, ȋn limba română! 

Copii săraci,ai unei limbi străbune

Veniţi pe lume din vecia Ţării,

Au ȋnvăţat curând, că-n astă lume

Suntem sortiţi să fim ca fii zării.

 

O luptă permanentă cu destinul,

Un dor ş-o jale ce-ţi consumă viaţa,

Un fel de Pace mistică,ce-ţi fură timpul,

Un gust amar şi putred, dimineaţa.

 

Plecaţi de mici,ȋn cele patru vânturi,

Ducând cu ei mirosul drag de casă,

De multe ori se-ntorc la sfintele pământuri,

Având cu ei destinul,ȋntr-o plasă.

 

Şi viaţa curge rece şi nepăsătoare,

Fii plecaţi,muncind pe apucate,

Dureri ȋn suflet,plânşi, şi rupţi-n coate,

Martorii muţi,ai unor timpuri plate.

 

Şi dacă Domnu vrea,să fie bine

Dreptate şi răsplată -n astă lume,

Atunci să rupă o coastă din vecie,

Şi să ne-o dea ca plată,şi Moşie!

 

Că nu-i mai greu deloc,ȋn asta lume

Pribeag să fii, c-o inimă deşartă

Frânturi de amintiri,şi doruri multe,

Prizonier tăcut şi trist,ȋn a ta soartă!

Autor : Mihai Moldovan. 

 

Mori de vânt

desigur, despre poet
vorbeşte poezia lui
dar
şi pantofii care-l poartă,
masa la care scrie,
ceaşca lui de cafea,
tăcerea odăii.
poate mai vorbesc despre el
fotografiile,
câţiva oameni
şi multe nopţi palide, înainte de răsărit
apoi, despre poet
va mai vorbi
un timp
vântul
voi, morilor ce măcinaţi
rugaţi-vă
să mai însemne ceva
cuvântul
atunci când
nici pământul
nu se va mai povesti.

Autor : Cecilia Birca

 

Pământul ăsta…

 

În lumea asta tristă și murdară,

Cu vânzători pe-arginți și cu vânduți,

Să te apleci smerit și să săruți

Pământul ăsta ce se cheamă țară!

Presară-i țărna, viața să i-o simți

Și mângâierea caldă, ca de mamă,

Oriunde-ai fi, căldura lui te cheamă

Să-ți ostoiască dorul de părinți.

E-amestecat cu sânge de răzeși,

Cu pașii voievozilor din vreme

Și în vâltoarea vremurilor, geme

Cu glas de tați, de buni și de uncheși.

Pământul ăsta te-a născut și-a plâns,

Cu plânsul mamei tale de-nchinare

Si te-a primit cu pâine și cu sare

Și te-a ținut la sufletul lui, strâns.

Pământu-acesta sfânt să-l prețuiești

Când depărtarea-ncepe să te doară!

Pământu-acesta se numește ȚARĂ

Şi ca pe tine însuți să-l iubești!

Când dorul ca o piatră te apasă

Și lacrimi nu mai ai să te-ntremezi,

Închide-n ochi pământul și-ai să vezi,

Că îți aduce lacrimi de acasă.

 

Autor: Sorin Poclitaru

 

Lumina din noi

 

E iarnă pustie la crucea din deal,

veșmantul suspină de sărăcie,

se-aude colindul străbun din Ardeal

și pruncul ce vine din veșnicie.

Vestește furtuna în ape si munți

un vifor străin și un sloi de teamă,

e spaima în care rămân cei mai mulți

de parcă Irod îi face să geamă.

Deasupra e cerul, ca altădată,

acolo e mama și-o ceată de sfinți,

gustând din bucate, masa bogată

cu tata ‘mpreună, părinții cuminti,

privesc cu sfială, ochii genune,

cum tresare în noi, lăcașul de cult

mie imi pare, c-această minune

e steaua ce-aduce lumina demult.

Aici locuieste al meu Dumnezeu

casa e mică și dărăpănată,

de fapt este trupul și sufletul meu

și grajdul de vite de altă dată.

 

Autor: Lili Lazăr

 

 

ÎNTR-O VINERI LA AMIAZ

 

Pe vremea-n care Dumnezeu

avea ţărani, mi-aduc aminte

de originea şi satul meu,

ce m-a-nvăţat să scriu cuvinte.

 

Prin colbul ţării prăfuit,

crescut-am mii si mii de gânduri,

dar dintre toate prăznuit

un rug aprins stă printre rânduri.

 

Pe coama dealului, o cruce,

și răstignit, privea la noi,

din care drum să ne apuce

și să ne scoată din nevoi.

 

Nu-mi amintesc, bun Dumnezeu,

în care clipă s-a întâmplat,

să te întâlnesc și totuși eu,

fiind copil, te-am respirat.

 

În mod solemn, erai Cuvânt

și dintr-o rugă de părinți,

am înțeles cât e de sfânt,

să vezi în oameni niște sfinți.

 

Aveam un înger, prunc și el

și-i povesteam și el râdea,

apoi plângeam când fel de fel,

de albe nopți, iarna ningea.

 

Când am crescut, iarăși nu știu,

dar într-o vineri, la amiaz’,

când mă rugam, am vrut să fiu

o lacrimă, pe-al său obraz.

 

Autor: Lili Lazăr