Daca n-ar fi, nu s-ar povesti –

literatura pentru copii în România

Am auzit, nu o dată, că în România literatura pentru copii este o cenușăreasă a editurilor. Această formulă vrea să deplângă faptul că aici se publică prea puține cărți pentru copii. Statutul de cenușăreasă al literaturii pentru copii este proiectat și la nivelul cititorilor cărora li se adresează: „Copiii nu mai citesc!” se plâng de-a valma părinți și profesori, vrând de fapt să spună „Copiii nu mai citesc cărțile pe care le citeam noi pe vremuri,” sau „Copiii nu citesc cărțile pe care le recomandăm noi.” Ceea ce poate să fie adevărat, dar nu e același lucru cu „Copiii nu mai citesc.”

Mărturisesc că, o vreme, m-am raliat și eu acestei lamentații colective, până când, singur sau împreună cu alți scriitori, am început să particip la întâlniri cu cititorii în școli din diverse zone ale țării. Acolo am văzut zeci, sute de copii, care nu numai că citeau, dar puteau să vorbească articulat despre cărțile pe care le citiseră și care nu erau puține.

E drept că după 1989, literaturii pentru copii de la noi i-a trebuit o vreme să se pună pe picioare. În anii ’80, cenzura dictaturii comuniste reușise să blocheze literatura autohtonă pentru copii, întrerupând astfel o tradiție solidă și promițătoare în acest domeniu. În acea perioadă am propus editurii de stat de literatură pentru copii o traducere a poemului lui Lewis Carroll The Hunting of the Snark. Propunerea mi-a fost refuzată pe motiv că poemul lui Carroll conține jocuri de cuvinte și nu reflectă valorile societății comuniste (lucru dificil de realizat în perioada victoriană, bănuiesc). Tot cam pe-atunci, cartea de versuri pentru copii a poetei Constanța Buzea, Zgomotocicleta, a fost respinsă pe motiv că jocul de cuvinte din titlu nu era compatibil cu educația socialistă. Mai e apoi și cazul volumului Întâmplări din grădina mea de Ana Blandiana, în care apare celebrul motan Arpagic, care a reușit să pună securitatea statului în alertă. Dintr-un episod în care răsfățatul Arpagic iese la plimbare și circulația se oprește pentru a-i face loc, cenzura a înțeles că Ana Blandiana l-a comparat pe Ceaușescu cu un pisoi înfumurat și a interzis cartea, retrăgând-o din librării. Din acel moment, Ana Blandiana n-a mai avut voie să publice și a fost arestată la domiciliu. Iar cenzura a devenit și mai vigilentă față de un gen care până atunci fusese privit cu oarecare îngăduință. De aceea poate nu e de mirare că, descurajați de astfel de represalii, timp de un deceniu, scriitorii români au părut să evite literatura pentru copii, cu foarte puține, deși notabile, excepții.

După căderea dictaturii comuniste, anii ’90 nu au fost însă martorii unei relansări a literaturii autohtone pentru copii, deși cenzura tradițională dispăruse. Editurile s-au grăbit să recupereze pe tărâmul traducerilor, ceea ce nu a fost o mișcare rea. Celor care protestează că numărul traducerilor este disproporționat în raport cu cel al creațiilor originale, le-aș atrage atenția că, la un calcul elementar, vom vedea că, la nivel mondial, autorii străini care scriu pentru copii vor fi totdeauna pur și simplu mai mulți decât cei români și au o tradiție mult mai consistentă. Iar lectura cărților lor, în traducere sau în original, îi va educa/antrena pe copii pentru lectura autorilor autohtoni când aceștia se vor ivi.

În România postcomunistă le-au trebuit cam două decenii să reapară și nu au reapărut dintr-odată. Țin minte că prin 2008 am bătut librăriile căutând o carte pentru copii scrisă de un autor român contemporan, pentru a o face cadou unui copil de șase ani. Singura carte existentă a fost Aventurile lui Arik, de Ioana Nicolae.

Dar crearea unui nucleu funcțional de literatură pentru copii nu poate fi rezultatul unei singure inițiative – iar dacă ar fi așa, rezultatele ar fi în mod inevitabil jalnice. O literatură pentru copii viabilă nu se poate dezvolta decât prin conjugarea sinergică a mai multor inițiative. Și cred că acest lucru se întâmplă deja în România. Nu cu foarte mulți ani în urmă, Editura Arthur a inițiat un program masiv de publicare sistematică a unor traduceri din literatura universală pentru copii, în condiții grafice mai mult decât onorabile. Această inițiativă a fost urmată la scurtă vreme de organizarea unui concurs anual deschis celor care doresc să scrie pentru copii – cărțile premiate, în funcție de diverse categorii de vârstă, sunt publicate și, de la an la an, numărul lor crește. Traducerile și textele originale sunt promovate în cadrul cluburilor de lectură din școli, iar „Caravana Arthur” le dă cititorilor ocazia să se întâlnească cu autorii români publicați. Anual, editura organizează și un concurs de creație pentru scriitori și ilustratori adresat copiilor. În fiecare an, cei aproximativ treizeci de participanți selecționați sunt invitați într-o tabără de o săptămână, unde au ocazia să lucreze cu autori și ilustratori consacrați. Iar în urma acestor ateliere rezultă un volum colectiv cu textele copiilor ilustrate copios, pe care editura îl publică.