Lili Lazǎr , nǎscutǎ ȋn 9 ianuarie 1968, ȋn localitatea Copalnic Mǎnǎștur, jud. Maramureș, absolventǎ a facultǎții de Teologie-Litere Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
Ȋn anul 2015 publicǎ volumul de poezii Petale de zefir iar in 2017 volumul Ȋngeri și oameni, ambele volume publicate la editura Ecou transilvan – Cluj Napoca
Feminitate si poezie – Simplitatea poemelor si accentul lor de sinceritate ne cuceresc de prima datǎ, lirismul existǎ în structura versurilor ca ceva natural. Poeta cântǎ aspirația spre luminǎ și liniște, spre marile înǎlțimi ale sufletului și trǎiește, cu certitudine, într-o permanentǎ stare poeticǎ. O poezie ȋn care descoperim ipostazele eului liric, raportul real și imaginar, sensibilitate şi luciditate, prezenţa elementelor cosmice, a stărilor, pendularea între vis şi reverie, memoria fiinţei. O poezie unde finețea femininǎ și-a spus cuvântul tors în fir propriu, pecetuit de originalitate și profunzime. Lili Lazǎr, aceastǎ Doamnǎ a metaforei, oglindește și pune în valoare spiritul creator feminin.
Poezie…
Simt de-o vreme-ncoace
cum inima ta cântă,
auzul fermecat
mi s-a lipit de tine,
copleșitoare clipă,
emoţia e sfântă
și revederea noastră,
îmi face atât de bine.
Din creanga ta de aur
pesemne-nmuguresc
și văd sclipiri de frunze
ce n-au habar de ele,
e strigătul de codru
și vorbele-mi rodesc
cu-atâta bucurie,
clipind a praf de stele…
Auzi! Cum vine vântul
și chiuie plăcere,
la marea întâlnire ,
cu fratele său, gând
și inima din mine,
se zbate cu putere,
adie… a Revedere,
un Înger de cuvânt.
CLIPA VEŞNICĂ
Ştiam povestea cu prințesa, mi-ai spus-o de atâtea ori
când ne jucam pe caldarâmul copiilor de altă dată …
şi s-a pornit crescând, fetița, văzând cum tu începi să zbori,
înaripatul meu de-o viață, care dezmierzi un vis de fată .
Cutreieram păduri şi vise, alături, roibul ce se-adapă ,
eu, eroina ta copilă, tu, prințul meu descălecat,
priveam la gura ta fierbinte, cum însetată-mi cere apă,
căuşul limpede şi rece, când l-ai băut şi sărutat.
Trăiam minune în poveste, îmbrățişări adevărate,
purtam cu noi un râu de munte, ce cristalin ne îmblânzea,
ne-astâmpăram tălpile arse şi brațele înfometate,
trăiam un timp numai al nostru şi clipa veşnică creştea…
Dar nu ştiam… însă pădurea şi muntele ce l-am urcat
mai sus de lume, în rucsacul cu amintirile nescrise,
avea să-mi spună altă dată, cum prințul meu cel adorat
cutreierând pământ şi ape, a sărutat un pumn de vise.
Chemare…
Aud în larg chemarea, când noaptea e furtună.
Mai palidă ca Luna, ce o sugrumă norii,
mi-aduc somnul la tine, să mă-nveleşti când tună
şi fulgerul despică privirea mea şi zorii.
Să-not printre corali, cu tine o poveste
demult închipuită de-atâția visători,
când mă desprind de apă, cu valurile peste,
mi-e sufletul acasă, în doi nemuritori.
Îmi pare că tărâmul, de-atunci e fermecat
şi plaja ta fierbinte se reazămă de mine,
n-aş şti să-ți spun de-i cerul albastru sau mirat,
când trupul dimineții, dezmiardă valuri line.
O clipă doar, cu tine e veşnicie-ntreagă,
e vară nesfârşită, cu pescăruşi în zbor,
când te izbeşti de țărm şi marea te dezleagă,
rămân să-ți fiu chemare, tu veşnic călător.
UN MĂNUNCHI DE LILIAC
Ți-aș spune stihuri mamă, dar te știu
atâta de zglobie și semeață
iar râsul tău e clinchet argintiu
și vers îmi este zâmbetul pe față.
E vară și-nserarea-mi amintește
de-o bancă asfințită sub un tei
iar viața ta, în mine-i o poveste,
în care eu sunt prelungirea ei.
Mi se întâmplă adesea să visez
că n-ai murit și că avem o viață
de clipe-n care timpul este crez,
ce îl trăim cu îngerii de față.
În brațe am mănunchi de liliac
și numele ce-l port ai spus odată,
că este floarea ce creștea lângă iatac,
pe vremea când erai și tu o fată.
A răsărit mănunchiul pe mormânt
iar floarea mea, te are rădăcină,
în loc de stihuri, mamă…un cuvânt,
spune-i și tatii, că-l sărut pe mână.
SPUNE-MI?
Cum ți-e gândul primăvară, vrei să vii, sau te ferești
sub un strat de-agoniseală, sub zăpadă să mai crești…
Cum ți-e sufletul, mai spune, nu te pierde-n nicăieri,
Iarna asta-i o minune: zămislește primăveri!
Cum să-ți fie ție teamă, cum să crezi că te-am uitat,
când ai lacrimă de mamă și ai muguri în oftat?!
Te pândește veșnicia, te visează muritorii,
ești vecină cu-agonia și tot tu… extazul florii!
Eu te-aseamăn cu-o femeie care atunci când se arată,
mor războiele-n tranșee neștiind că au fost odată…
Te asemăn cu-o grădină, unde înfloresc cuvinte,
cresc copii din rădăcină, ce au zâmbetele sfinte!
Lasă-te acum iubită, nu te crede înșelată,
mersul vremii e-o ispită, ești sămânță germinată!
Uneori, semeni cu mama și cu tot ce este-al ei…
alteori, semeni cu mine… spune-mi primăvară, vrei?
LA MINE-N SUFLET
Domnul meu, la mine-n suflet, locuiește un bolnav,
nu sunt vrednică de tine, decât prin Iubirea ta
și-am chemat atâția prieteni să începem un conclav,
dar ar fi deșertăciune … dacă tu n-ai exista.
Uite, versuri după versuri se perindă parcă-s rugi,
ascultând bătăi de inimi din poemul veșniciei
lasă-te purtat de ele, sau ascunde-le şi fugi
mântuiește-le pe toate, blând tărâm al armoniei.
Tânguindu-mă cu psalmi lăcrimați într-o scriptură
când în oameni eu văd Cerul care tu ni l-ai deschis,
mă tot minunez că-mi vine, să iubesc fără măsură
orice trup care se frânge, pentru versul ce l-a scris.
Domnul meu, la mine-n suflet e izvor de lacrimi line,
sunt și eu ca toată lumea doar un vers ce tu l-ai vrut,
tare-aș vrea să fiu Sutașul, ce a știut că fără tine
Moare poezia-n suflet … încă de la început.
POEM DE FUM
Am nevoie de tăcere sau de altfel de cuvinte
și de tine am nevoie, dacă tac, tu să le vezi,
de vor răsări din mine, să le-nveți cu luare-aminte,
sunt podoabe de iubire, gândurile mele verzi.
Am nevoie de sfințenia întâmplărilor curate
când ne-nfiora durerea aripilor nenăscute,
stam alături și din umeri lacrimile întâmplate,
vrut-a Dumnezeu să fie grațioasele durute.
Am nevoie de lumină, fie-n noapte, fie-n zi,
stelelor înaripate, ochii mei le mulțumesc.
Toate versurile-n care, tu apari de parcă ai fi,
au prins viață de emoție și prin ele înverzesc.
Am nevoie să mă dărui, cred că inima și dorul
nu-s lăsate-n lumea asta separate, altfel cum
aș putea cu tine iarăși, să mi se-ntregească zborul,
să rămână-n urma noastră, un suav poem de fum.
Am nevoie acum de vise și-n banalele confuzii,
port în mine pare-mi-se, roua florilor de măr,
dezarmantă e confuzia, n-am nevoie de iluzii,
eu și tu suntem aievea, parte dintr-un Adevăr…