EMINESCU ȘI INDIA de AMITA BHOSE
Pentru acest articol mulțumim Dnei.Carmen MUȘAT COMAN, fondator și editor – Editura
CUNUNI DE STELE
Pentru opera Amitei Bhose consultaţi site-ul editurii CUNUNI DE STELE
edituracununidestele.ro
contact: office@edituracununidestele.ro
și situl dedicat Doamnei Amita Bhose www.amitabhose.net

 

ARTẰ, ȘTIINȚẰ Și RELIGIE – Ȋn cǎutare drumului comun

O emisiune realizatǎ de MIOARA GRAM, la Radio PRO DIASPORA, cercetǎtor științific- Istoria Culturilor- Houston, Texas.

INTERFERENȚE CULTURALE: IZVORUL COMUN DE INSPIRAȚIE
(Luni, 11 Februarie, 2019 , ora 20(RO)
Ȋn lumea culturii fiecare clipǎ ȋnregistreazǎ pulsul indentitǎții noastre; aceastǎ zvậcnire vibrantǎ care ne motiveazǎ sǎ ne ȋnțelegem rǎdǎcinile și conexiunile existente ȋntre ele, care ne ajutǎ sǎ ne armonizǎm cu timpul ȋn care trǎim și sǎ alegem conștient fraternitatea fǎrǎ frontiere, și care ne semnaleazǎ cǎ direcția de dezvoltare și adaptare la condiția prezentǎ a vieții este una și aceeași pentru ȋntreaga omenire.

În 1971, Amita Bhose – scriitoare, cercetătoare, traducătoare, profesoară de bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană – se stabilea în România, din dragoste pentru poezia lui Eminescu. În 1975, sub conducerea prof.dr.docent Zoe Dumitrescu Buşulenga, susţinea teza de doctorat cu tema „Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu”. Cercetarea îşi avea sorgintea în „nevoia lăuntrică, tot mai stringentă, de a mă lămuri pe mine însămi, deplin, de misterul apropierii versului eminescian de sensibilitatea şi profunzimea liricii indiene. Care sunt influenţele şi confluenţele indiene în opera marelui poet român, cât de mult aprofundase el cultura poporului meu? – iată întrebările cărora doream cu ardoare să le răspund”, mărturiseşte Amita Bhose într-un interviu.

Teza de doctorat a fost publicată în 1978 sub titlul „Eminescu şi India”, fiind „cea mai amplă şi mai sistematică tratare a problemei relaţiilor dintre gândirea indiană şi opera lui Mihail Eminescu” (Sergiu Al-George) iar autoarea şi-a câştigat renumele de „a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european.” (George Munteanu).

Cu o prefaţă şi o postfaţă realizate de doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, „Eminescu şi India” se înscrie în rândul lucrărilor de referinţă dedicate marelui poet român. Autoarea a mers pe drumuri nebătute, concluzionând: „Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa”.

 

Eminescu şi India (I)

 Editura Junimea, Iaşi, 1978

Reeditată în „Eminescu”, Mihai Dascal Editor, 2001, pp. 3-154.

 

În loc de prefaţă

 

Este pentru prima oară, şi momentul mi se pare încărcat de semnificaţii, că o minte indiană se pleacă asupra oprerei eminesciene, judecând-o, şi nu în sine, ci în raport cu o străveche cultură a răsăritului.

Desigur, în uimitorul destin postum al acestei opere, întâlnirea cu India marchează doar o etapă de verificare a unei vocaţii universale în curs de afirmare. Însă rezultatele scrutării cu ochi proaspeţi, nepreveniţi, a creaţiei poetului român, întreprinsă de un specialist cu competenţa şi fineţea dr. Amita Bhose în lucrarea de faţă şi în altele care au precedat ori urmează, înseamnă pentru întreaga cercetare eminescologică de la noi o strălucită confirmare.

Într-adevăr, ceea ce specialiştii români au încercat ca ipoteze în legătură cu rădăcinile lui Eminescu, înfipte departe, în solul sintezelor indo-europene, se vede ilustrat de cercetarea dublată de o pătrunzătoare intuiţie a scriitoarei indiene. Domnia sa a început marea aventură eminescologică traducând din opera poetului român în limba bengali. Şi înţelegând valoarea materialului pe care-l mânuia, a pornit la investigarea operei ca întreg şi la detectarea spiritului care o primea.

Din treaptă în treaptă, cu o determinare constantă, depăşind dificultăţile limbii române (pe care azi o stăpâneşte desăvârşit) şi ale adresării la izvoare, dr. Amita Bhose a regândit creaţia eminesciană într-o comparaţie neîncetată cu înţelepciunea tradiţională, cu filosofia şi literatura Indiei. Şi a fost izbită de analogiile profunde dintre demersul gândirii mito-poetice şi acela al poeţilor patriei sale, de la autorii Imnurilor Vedice la Kalidasa şi până la Rabindranath Tagore. Atunci a încercat să se întoarcă spre cauzele posibile ale confluenţelor, pe care le-a cercetat şi le-a sistematizat, cu minuţie indiană şi cu rigoare ştiinţifică europeană. Punctele de contact au fost socotite, şi pe bună dreptate, influenţele indice în literatura populară română (de la Alexandria la Varlaam şi Ioasaf, la Sindipa etc) în primul rând, apoi influenţele masive ale Indiei în romantismul european.

 

În altă direcţie, dr. Bhose a studiat motivele poetice comune lui Eminescu şi scriitorii indieni înainte de anii petrecuţi de el la Viena, pentru descoperirea unui fond de sensibilitate şi inspiraţie mito-poetică asemănător.

 

În felul acesta, de la Venere şi Madonă, poema pusă de dr. Amita Bhose sub semnul influenţei lui Kalidasa, şi până la cosmogonia din Scrisoarea I sau la accentele cosmogonice din Rugăciunea unui dac, inspirate din Imnurile Vedice,autoarea lucrării de faţă urmăreşte comparativ textele şi trage concluziile adevărate ale unor analogii profunde care denotă nu numai un fond de teme de inspiraţie în comun, dar şi o neobişnuită putere de sinteză din partea poetului român, între viziunea despre lume a inzilor şi a europenilor. Imaginea lui Eminescu se constituie, în varianta dr. Amita Bhose, ca aceea a unui bard cu o capacitate de cunoaştere globală, aşa cum erau vechii poeţi ai Indiei, cu o aspiraţie spre unităţi originare exprimate în polarităţile creatoare de tensiuni superioare caracteristice romantismului. Adică pe un substrat, pe un fond arhaic care-l leagă pe poetul naţional al românilor (ca şi pe Brâncuşi) de originile poporului său şi de acelea ale inzilor, se înalţă clasicitatea şi modernitatea sa, capacitatea sa de a fi contemporan cu orice etapă a istoriei româneşti şi printr-o curioasă convergenţă sau identitate, procesul este la fel de caracteristic pentru Mihai Eminescu ori pentru Rabindranath Tagore, poeţi venind dinspre străfundurile vechimii popoarelor lor şi apţi de a folosi mijloacele cele mai moderne ale expresiei poetice. Or, valoarea lucrării întreprinse de dr. Amita Bhose stă în tentativa de a lumina aceste aspecte comune a două spiritualităţi care s-au întâlnit în mai multe momente decât se crede şi decât se ştie. Şi mi se pare că este suficient să citim câteva cuvinte din lucrare, ca să înţelegem cuprinzătorul ambitus al comparaţiei izbutite de dr. Bhose între Eminescu şi poeţii Indiei, comparaţie care, cum se va vedea, are sunetul curat ca argintul, al adevărului: „Sinteza celor două culturi (indică şi europeană n.n) nu s-a realizat nici în Anglia… nici în Germania. Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat în literatura germană decât în cea engleză, odată cu trecerea valului romantismului a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean. În schimb, poetul ţării Mioriţei l-a integrat spiritualităţii poporului său”. Dr. Amita Bhose

 

Răsună în acest cuvinte scrise de distinsa intelectuală indiană, nu numai o recunoaştere preţioasă prin calitatea persoanei care o face, a sintezei izbutite de Eminescu, dar şi o întărire a locului de hotărâtoare răscruci şi confluenţe pe care-l reprezintă în cultura universală contribuţia românească. Şi este pentru noi o legitimă mândrie să primim această confirmare şi din partea unei nobile reprezentante a străvechii culturi indice, atât de ataşată spiritualităţii române cum este dr. Amita Bhose, căreia îi mulţumim pentru iubirea pe care ne-o poartă.

 

                                                                               Zoe Dumitrescu-Buşulenga

Cuvânt înainte

Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se „desmărgineşte” şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu în totalitatea ei, de la oda funebră La mormântul lui Aron Pumnul până la epitaful purificat al poetului, Mai am un singur dor – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului.

 

O asemenea experienţă am avut numai cu literatura indiană, de la imnurile vedice până la scrierile budiste, de la operele lui Kalidasa până la cântecele vaişnave şi poeziile lui Rabindranath Tagore. De atunci n-am mai putut să-l consider pe Mihai Eminescu doar un poet european. Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveşte viaţa prin prisma filozofiei.

Dar Eminescu e poetul României. Momentul Eminescu simbolizează întreaga spiritualitate românească. Creaţia eminesciană oglindeşte pe deplin cultura românească… Totuşi Eminescu ar fi putut să fie şi un poet al Indiei.

 

Oare acest fapt nu-i destul de grăitor să indice că poporul român şi cel indian au un fond comun de sensibilitate? Altfel cum au putut versurile eminesciene să-mi amintească imediat poezia lui Tagore? Cunoscându-l pe Eminescu, parcă l-am redescoperit pe Tagore, poetul ţării mele.

 

De aceea, mi s-a părut de la început că indianismul lui Eminescu n-a fost deloc întâmplător, cu atât mai puţin un ecou al orientalismului romantic german sau o manifestare a influenţei schopenhauriene. Caracteristicile literaturii indiene, adeseori întâlnite în opera eminesciană, sunt, pe de o parte, înrădăcinate în tradiţia literară a pământulului său natal, iar pe de altă parte, exprimarea sentimentelor sau cugetărilor proprii ale poetului. Cunoştinţa textelor indiene i-a slujit doar să-şi cristalizeze gândurile pentru a ajunge la un anumit nivel al perfecţionării artistice.

 

În această lucrare am încercat să urmăresc evoluţia gândirii eminesciene în lumina gândirii indiene. Dificultatea unei asemenea cercetări este în afara oricărei discuţii. Riscurile sunt şi ele inevitabile, ca în orice nouă abordare ştiinţifică.

Cercetarea operei eminesciene, antume, postume, precum şi variantele lor, editate sau încă rămase în filele manuscriselor, m-a îndemnat să cred că influenţa indiană la Eminescu n-a fost una suprapusă, adăugată din afară; ea a fost o asimilare organică. Poate de aceea e nevoie ca Eminescu să fie citit şi cercetat cu sentimentele şi sensibilitatea unui indian, ca „asemănătorul” să poată mai lesne recunoaşte „asemănătorul”.

În acest scop am demonstrat câteva paralele cu Tagore pentru a atrage atenţia asupra similitudinii între gândirea şi modul de exprimare ale celor doi poeţi, unul simbol al literaturii române, celălalt, al culturii indiene. Punctele de convergenţă înşirate aici nu întreprind un studiu strict comparatist; ele prezintă doar câteva indicaţii, pe care aş dori să le amplific şi să le nuanţez într-un studiu ulterior.

Lucrarea de faţă a fost scrisă ca teză de doctorat şi susţinută la Universitatea din Bucureşti. Pentru desfăşurarea acestei cercetări în România am beneficiat de sprijinul financiar al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului din R.S.România, fapt pentru care rămân recunoscătoare Ministerului şi Universităţii din Bucureşti.

 

Cu această ocazie îmi exprim gratitudinea profundă faţă de conducătorul meu ştiinţific, doamna prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care mi-a oferit o deschidere largă spre orizontul eminescian şi plasarea poetului român într-un context universal.

Rămân recunoscătoare domnului prof. dr. Cicerone Poghirc şi domnului prof.dr. Devipada Bhattacarya (Universitatea din Jadavapur, India) pentru a-mi fi comunicat opiniile lor de specialişti asupra acestei lucrări. Îi mulţumesc călduros domnului prof. dr. Marin Bucur pentru unele sugestii importante în privinţa redactării finale a cărţii.

 

În încheiere, îmi aduc mulţumirea tuturor celor care m-au susţinut în munca mea şi m-au încurajat să străbat acest drum aproape nebătut.

                                                                                                              Amita Bhose

Capitolul I

 

INDIA ÎN ROMANTISMUL EUROPEAN

 

Calcutta. 1789. Sir William Jones (1746-1794) publică traducerea engleză a Sakuntalei, drama sanscrită, capodopera poetului indian Kalidasa. Bucurându-se de înalta apreciere a lui Goethe şi Herder, Sakuntala creează o adevărată senzaţie în Europa. Oamenii de cultură din Apus, îndeosebi romanticii, se preocupă de literatura veche a Indiei şi unii învaţă sanscrita ca să exploreze tezaurul ei literar.

 

Interesul englezilor faţă de această limbă se trezise cu câţiva ani mai înainte, mai ales din motive administrative. Din iniţiativa guvernatorului general al Indiei, Warren Hastings (1732-1818), se realizase o compilare a legilor vechi indiene în limba sanscrită; textul alcătuit de sanscritologii indieni fusese tradus în engleză în 1776 după o traducere persană. Aceasta îi dăduse Europei primele informaţii despre limba străveche a Indiei.

 

În 1785, Charles Wilkins (1750-1836) publicase volumul The Song of the Adorable one, traducerea engleză a Bhagavad-gitei cu prefaţa lui Warren Hastings; peste doi ani, acelaşi autor publica traducerea unei culegeri de fabule sanscrite, Hitopadesa. Aceste lucrări au avut darul să promoveze un acut interes faţă de cultura indiană în Europa; traducerea Sakuntalei însă, datorită deosebitei sale valori artistice, a trezit un entuziasm şi o curiozitate atât de mare, încât în cursul secolului următor întreaga literatură sanscrită, a cărei cantitate echivalează literaturilor greacă şi latină puse la un loc, fusese cercetată şi o mare parte a ei tradusă în principalele limbi de circulaţie europeană.

 

Sir William Jones, poet şi savant de acelaşi merit, care a scris poezii în şapte limbi, inclusiv sanscrita, venise în India în 1783 ca un înalt funcţionar al companiei „East India”. De la bun început Jones a fost dornic să cunoască limba veche a Indiei ; şederea sa de câţiva ani în oraşul Nadya din Bengal, un vechi leagăn al culturii sanscrite, i-a oferit acest prilej.

 

Aflând de interesul lui Jones faţă de literatura sanscrită, un sanscritolog bengalez, Radhakanta, i-a recomandat să citească Sakuntala, cea mai frumoasă operă a marelui poet Kalidasa. Impresionat de descrierea piesei, Jones a început s-o studieze şi cu ajutorul învăţătorului său Ramalocan a tradus-o mai întâi în latină şi apoi în engleză.

 

Implicit traducerea Sakuntalei a adus cu sine promovarea studiilor sanscrite în Europa, şi, bineînţeles, a fost urmată de traducerea altor opere ale lui Kalidasa, pe care Jones l-a numit Shakespeare al Indiei. Înalta preţuire a limbii sanscrite de către Jones se exprimă în unul dintre discursurile sale susţinute la Societatea Asiatică, înfiinţată la Calcutta în 1784; în acest discurs Jones a observat că sanscrita e mai desăvârşită decât greaca, mai bogată decât latina şi mult mai rafinată decât amândouă.

 

Prin traducerea Sakuntalei, Jones a deschis Europei o poartă spre literatura indiană. Pe de altă parte, prin cercetările sale ştiinţifice a făcut primul pas spre descoperirea izvoarelor comune ale limbilor şi civilizaţiilor indo-europene.

 

Eseurile lui Jones apărute în paginile jurnalului Societăţii Asiatice din Calcutta, Asiatick Researches, ca şi imnurile sale indiene, unde el îmbinase unele imagini ale lui Pindar cu mitologia indiană, au fost mereu solicitate de romanticii englezi; notele ample ale lui Southey şi Moore poartă dovada acestui fapt. După părerea unor critici, Shelley şi Tennyson au împrumutat unele motive din imnurile lui Jones. Alţii au descoperit ecouri ale gândirii indiene în unele opere ale altor scriitori englezi, de pildă, Wordsworth, Blake, Southey şi De Quincey.

 

Succesul poemului Lalla Rookh al lui Thomas Moore, ale cărui întâmplări se desfăşoară în India, constituie încă o dovadă a interesului culturii engleze faţă de exotismul indian. Imnurile lui Jones consacrate personajelor mitologice indiene au trecut cu mare succes în Germania, fiind salutate călduros de Goethe. După un an de la apariţia ediţiei londoneze a Sakuntalei (1790), Georg Foster a publicat retraducerea ei în germană. Herder, cunoscător profund al literaturilor antice, a fost încântat de descoperirea unei asemnea opere şi şi-a exprimat bucuria în lectura prefeţei la a doua ediţie a treaducerii lui Foster. Marele romantic german a şi proslăvit India, ţara Sakuntalei, într-o frumoasă poezie:

 

„Wo Sakontala lebt mit ihrem entschwundenen Knaben

Wo Duschmanta sie nu, neu von der Gottern empfangt

Sei mir gegrusst, o heiliges Lţand und du Fuhrer der Tone

Stimme des Heryens, erheb oft mich in Ather dahin.”

 

Lui Herder îi revine meritul de a fi insuflat lui Goethe un puternic sentiment de adoraţie pentru spiritualitatea indiană, modificându-i o optică deformantă, mai ales asupra mitologiei.

 

Traducerea Sakuntalei i-a făcut o deosebită impresie. În Călătoriile în Italia Goethe spune că Sakuntala a fost cartea vieţii sale. De altminteri, admiraţia sa faţă de Sakuntala revine şi altă dată, într-o poezie a cărei primă strofă este cunoscută ca epigramă a lui Goethe.

 

„Willst du die Blute des fruhen, die Fruchte des spatern Jahres,

Willst du was reizt und entzuckt, willst du was sattigt und nahrt,

Willst du den Himmel, die Erde mit einem Namen begriefen

Nenn ich Sakontala, dich, und so ist alles gesagt”.

 

E cunoscut faptul că Goethe a adăugat un prolog la Faust după modelul prologului din Sakuntala. Pasiunea sa pentru Sakuntala nu se atenuase cu anii. Peste 40 de ani de la prima cunoaştere a ei, Goethe l-a felicitat pe Antoine de Chezy pentru traducerea franceză a acestei piese, spunându-i că Sakuntala era una dintre stelele care îi făceau noaptea mai plăcută decât ziua.

 

Analizând motivele fascinaţiei lui Goethe pentru Sakuntala, orientalistul britanic Arthur A. Macdonell a observat că tocmai aici, în această operă, geniul indian a ajuns la echilibru între calm şi pasiune, îmbinarea armonioasă a diverselor sentimente umane şi la împletirea artistică a profunzimii cu subtilitatea; de aceea ea a exercitat o influenţă atât de mare asupra intelectualităţii calme a lui Goethe.

 

Inspirat de ideile lui Herder, Novalis s-a străduit să caute o revelaţie a lumii originare în simbolismul mitului păgân. În Jurnal: Crist şi Sophie (1797), el a creat un mister cosmic din amintirea logodnicei sale, moartă în adolescenţă, şi a susţinut că iubirea absolută este religia. Aceasta este şi ideea din Gitagovinda, poemul sanscrit despre iubirea mistică a lui Jayadeva, care devenise cunoscut în Europa prin traducerea engleză a lui Jones şi retraducerea germană a lui Dahlberg (1802).

 

Gitagovonda îl impresionase şi pe Schelling; el a interpretat iubirea mistică din acest poem ca primul mister al spiritului uman; influenţa Gitagovindei asupra gândirii lui Schelling se manifestă în unele scrisori adresate lui G.Schlegel.

 

Fascinaţia pentru India se vede şi în romanul Hesperus (1795) al lui Jean-Paul Richter, unde un personaj indian, Emmanuel, spune: „povestea mea neclară zace în adâncul Gangelui cu cenuşa părinţilor mei”.

 

Filozofia indiană, îndeosebi gândirea upanişadică şi cea budistă, a conturat gândirea filozofilor germani ca Schopenhauer, Hartmann şi Nietzsche.  Schopenhauer a citit câteva Upanişade în traducerea latină a lui Anquetil Duperron, realizată după o versiune persană, şi i s-a părut că sunt cele mai frumoase cărţi din lume. Mai târziu, Paul Deussen a tradus Upanişadele în germană , iar textele budiste au fost cunoscute în Germania prin traducerea lui Naumann.  Legendele şi învăţăturile budiste i-au influenţat pe Richard Wagner şi H. Heine.

 

Contactele cu literatura antică a Indiei au avut un efect impulsator asupra romantismului german. Descoperirea Vedelor indiene, vechi de mii de ani, l-a îndemnat pe Herder să susţină că primul limbaj al omenirii a fost poezia. În Gedanken einiger Brahman, Herder a situat leagănul copilăriei umane în India. Această ipoteză se află şi în Divanullui Goethe.

 

Poeziile vedice indiene, consacrate elementelor naturii, au contribuit ulterior la cristalizarea conceptului de Naturpoesie în Germania, de unde a pornit şi ideea de Naturphilosophie.

 

Astfel, momentul Sakuntala a dat naştere la o nouă epocă în cultura europeană, pe care Edgar Quinet a numit-o „Renaşterea orientală” şi a salutat-o prin următoarele cuvinte în Genie des Religions (1841): „Voila la grande affaire qui se passe aujourd’hui dans la philosophie. La pantheisme de l’Orient, transforme par l’ Allemagne, corespond a la renaissance orientale, de meme que l’idealisme de Platon, corrige par Descartes, a courrone, au XVII-e siecle, la renaissance grecque et latine”  

Reproducem mai jos fragmentul respectiv din scrisoarea lui Goethe:

 

„Von dem heutigen Tage ware schwelich Reichenschaft zu geben. Wer hat es nicht erfahren dass die fluchtige Lesung eines Buchs, das ihn unwiederstehlich fortriss, auf sein Ganzes Leben den grossten Einfluss hgatte und schon die Wirkung entschied, zu der Wiederlesen und ernstliches Betrachten haum in der Folge mehr hinzutin konnte. So ging es mir einst mit Sakontala, und geht es uns mit bedeutenden Menschen nicht gleischerweise?”

 

Privitor la data scrisorii existase o confuzie. Scrisoarea e datată din 1787, când Sakuntala nu fusese tradusă nici în engleză. De aceea, unii au susţinut că în manuscrisul lui Goethe apare numai „S”, deci aici poate fi vorba de Seneca. Dar cartea respectivă a apărut în 1816-1817, în timpul vieţii poetului, şi încă s-a scris „Sakontala”. De altminteri, referindu-se la această scrisoare, Max Muller spune în A History of Ancient Sanskrit Literature: „Goethe was one of the gretest admirers of Sakuntala, as may be seen from the lines written in his Italian Travels at Naples” pag1.

 

Recent, Devipada Bhattacarya din Calcutta a cercetat această problemă şi a verificat la autorităţile Muzeului Goethe şi Schiller din Weimer că numele „Sakontala” apare în manuscrisul lui Goethe. Deci, D. Bhattacarya conchide că întrucât Călătoriile în Italia n-a fost scrisă decât în 1796, Goethe uitase că în 1787 el nu citise această carte.

 

O amplă discuţie se află în eseul Sakuntala: Goethe, Vidyasagar o Rabindranath de D. Bhattacarya, în Rabindracarya, Calcutta, 1973, p. 107-114.

 

Mihai Eminescu cunoscător al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile științifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor și al gloriei; simplitatea pe care o dovedește în discuția cu regina României, Carmen Sylva).

Multitudinea de idei filosofice, religioase, științifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, cultura excepțională a acestuia, talentul excepțional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor.

 

Mihai Eminescu, (Mihail Eminovici), 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) a fost un romantic poet, romancier și jurnalist, considerat, în general, cel mai faimos poet român până în ziua de azi . Eminescu a fost membru activ al societății literare Junimea și a lucrat ca editor pentru ziarul Timpul („The Time”), ziarul oficial al Partidului Conservator (1880-1918). [2] Poezia lui a fost publicată pentru prima oară la vârsta de 16 ani și a plecat la Viena pentru a studia când avea 19 ani. Manuscrisele poetului, conținând 46 de volume și aproximativ 14.000 de pagini, au fost oferite de Titu Maiorescu ca un cadou Academiei Române în timpul întâlnirii care a avut loc la 25 ianuarie 1902. [3] Lucrările notabile includ Luceafărul, Odă în metru antic și cele cinci scrisori (Epistole / Satire). În poemele sale a folosit frecvent subiecte metafizice, mitologice și istorice.

în 1866. În ianuarie acel an, profesorul român Aron Pumnul a murit, iar elevii săi din Cernăuți au publicat o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști, în care poemul intitulat La mormântul lui Aron Pumnul (La mormântul lui Aron Pumnul) apare, semnat „M. Eminovici”. La 25 februarie, poezia lui De-așe a fost publicată în revista literară a lui Iosif Vulcan Familia din Pest. A început o serie constantă de poezii publicate (și traducerea ocazională din limba germană). De asemenea, a fost Iosif Vulcan, care nu a dorit sufixul sursă slavă „-ici” din ultimul nume al tânărului poet, care ia ales pentru el „nom de plume” mai evident, Mihai Eminescu.

 

Negruzzi a scris mai târziu cum ar fi putut să-l aleagă pe Eminescu dintr-o mulțime de tineri într-o cafenea vieneză prin aspectul său „romantic”: părul lung și privirea pierdută în gânduri.

 

În 1870, Eminescu a scris trei articole sub pseudonimul „Varro” în Federația din Pest, privind situația românilor și a altor minorități din Imperiul Austro-Ungar. Apoi a devenit jurnalist pentru ziarul Albina din Pest. Din 1872 până în 1874 a continuat ca student în Berlin, datorită unei burse acordate de Junimea.

 

Din 1874 până în 1877 a lucrat în calitate de director al Bibliotecii Centrale din Iași, profesor supleant, inspector școlar pentru județele Iași și Vaslui și redactor al ziarului Curierul de Iași, datorită prieteniei cu Titu Maiorescu, liderul Junimea și rector al Universității din Iași. El a continuat să publice în Convorbiri Literare. A devenit un bun prieten al lui Ion Creangă, scriitor, pe care la convins să devină scriitor și introdus în clubul literar Junimea.

 

În 1877 sa mutat la București, unde până în 1883 a fost primul jurnalist, apoi (1880) redactor-șef al ziarului Timpul (The Time). În acest timp el a scris Scrisorile, Luceafărul, Odă în metru antic etc. Majoritatea pieselor editoriale notabile aparțin acestei perioade, când România se lupta cu Imperiul Otoman în războiul ruso-turc din 1877-1878 și în întreaga clasa diplomatică care în cele din urmă a adus recunoașterea internațională a independenței românești, dar sub condiția acordării cetățeniei române tuturor subiecților credinței evreiești. Eminescu sa opus acestei alte clauze a Tratatului de la Berlin: România trebuie să dea Rusiei sudul Basarabiei în schimbul Dobrogei de Nord, o fostă provincie otomană pe Marea Neagră.

 

Faust

 

Am studiat cu râvna, ah, filosofia

Din scoarta-n scoarta, dreptul, medicina,

Si din pacate chiar teologia,

Arzând de zel.

Si iata-ma acum un biet nebun,

Cuminte ca si mai-nainte.

În fata semenilor sunt magistru sau chiar doctor.

De-atâtia ani întelepciunea o încerc,

Îmi port de nas discipolii

De-a curmezisul sau în cerc.

Si vad ca nu puteam sa stim nimic.

Amaraciunea-mi arde inima în piept.

Sunt, eu, ce-i drept, mai breaz si mai destept

Decât acei magistri, doctori, gramatici si popi

Toti împreuna: scrupule si îndoieli

În cuget nu mi se aduna.

Si nici de iad si nici de diavol teama nu mi-e.

În schimb nici bucurie n-am pe lume.

C-as sti ceva deplin eu nu-mi închipui

Si nu ma amagesc ca as putea

Sa-ndrum pe altii sau sa-nvat pe cineva.

Nu am nici bunuri, nici argint,

Nici cinste si nici slava pe pamânt.

 

Rumi

Ce este această goană de umbre colorate?

Fantastica lor fugă absurdă-i și sublimă.

Ea naște dintr-o mare ce astfel se exprimă

Și în aceeași mare se-ntorc pe urmă toate.

 

Ascultă vocea-nţelepciunii ce spune dintru început:

Viaţa e scurtă. Omul nu se aseamană c-o plantă

ce poate creşte mai înaltă,

după ce coasa a trecut

 

Ţin într-o mână cupa şi-n alta un Coran

Şi fac ce-mi spune legea, şi-o-ncalc în chip viclean

Aşa îmi trece viaţa sub cerul diafan

Nu-s nici păgân cu totul, nici sincer musulman.

 

Viaţa e tot atât de scurtă ca un suspin.

 

Niciodată despre dusul ieri să nu-ţi aduci aminte,

Iar de ziua care vine nu te plânge dinainte.

Nu te bizui pe mâine, nici pe ieri, şi-ntoarce-ţi faţa

Către astăzi, şi petrece, să nu-ţi pierzi zădarnic viaţa! Rumi

 

Kalil Gibran

În vârtejul vieţii, fericiţi sunt numai acei care se cred savanţi

şi acei care nu vor să se instruiască.

Am căutat să desleg toate tainele Universului,

şi m-am întors în singurătatea mea, invidiind orbii pe care-i întâlneam…

 

Omar Kayyam

Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul

Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.

Şi, dup-atâta trudă, atât se poate spune:

Că am venit ca apa şi că plecăm ca vântul

 

Egipetul –  Mihai Eminescu

 

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,

Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;

Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,

Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.

 

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,

Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese,

Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.

Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,

Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară

Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.

 

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;

Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,

Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi –

Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie!

Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,

I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

 

Şi să pară răsărită din visările pustiei,

Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,

Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald

Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic’ trufaşe

Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,

Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

 

Se-nserează… Nilul doarme şi ies stelele din strungă,

Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.

Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?

Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe,

El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe

Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.

 

În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,

Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;

În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.

Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară

Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară

Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.

 

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,

Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde

Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,

Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie

Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,

Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

 

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,

Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor.

Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,

Nalţă zveltele lor trunchiuri.- Noaptea-i clară, luminoasă,

Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.

 

Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe,

Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,

Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint;

Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,

Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună

Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

 

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.

Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,

Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite

Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:

Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.

 

Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,

Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,

Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;

Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,

Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri

Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.

 

Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă

Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,

Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi.

Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,

Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,

Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi.

Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,

Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde,

Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic;

Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,

Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,

Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

 

Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,

Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…

Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,

Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele

De oraşul care iese din pustiile de jele;

Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;

Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,

Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce

Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;

Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.

 

Ȋnțelepciune și educație

 

ˮCậnd înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; chibzuinţa va veghea asupra ta, si  priceperea te va păzi, ca să te scape de calea cea rea.ˮ Proverbe 2:10:11

 

ˮToate fiintele sunt in conditia degradabila mizerabila din cauza ignoranței lor, și ele însele pot fi fericite prin dobândirea cunoștințelor corespunzătoare. ˮ Jainism

 

ˮCunoașterea trebuie continuu să fie reînnoită prin efort neîncetat, dacă nu trebuie pierdut. ˮ Eisntein

 

ˮStudiați trecutul dacă veți defini viitorul. Nu sunt unul care sa născut în posesia cunoașterii; Eu sunt cel care este îndrăgit de antichitate și serios căutându-l acolo. Învățarea fără gândire este pierderea forței de muncă; gândul cu învățarea fără învățătură este periculos. ˮ Confucius Analects. 551 – 479 î.H.

 

ˮEducația este un ghid, cunoașterea este o cheieˮ – Budhha

 

 

ˮÎntreaga inspirație a civilizației noastre izvorăște din învățăturile lui Hristos și din lecțiile manifestărilor lui Dumnezeu. ˮ – Scripturile Baha’i

 

ˮMi-e teamă că școlile vor dovedi chiar porțile iadului, dacă nu se angajează cu sârguință în explicarea Sfintelor Scripturi și gravarea lor în inima tinereții. ˮ – Martin Luther King

Tru Edu trebuie să includă încrederea în sine, încrederea în sine și optimismul într-un individ.

 

ˮCitește în numele Domnului tău care a învățat prin stiloul; El a dat omului ceea ce nu știa. ˮ Coranul 96: 1-5

 

MIOARA GRAM, HOUSTON, 2019