Ohara Donovetsky (n. în 1969) este absolventă a Liceului Pedagogic din București (1988) și absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), secția Română – Germană. Are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești (Editura Academiei, 2008). A colaborat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române în 2012. Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București. A publicat Gramatica limbii române ca o poveste (Editura Corint, 2013) și Bacalaureat la limba română (Editura Corint, 2014). A participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național (2013). A publicat  Învățăturile Oharei  pentru elevii săi, o carte de bio-ficțiune, în 2012. În ultimii trei ani a fost prezentă cu proze flash fiction în „Literomania” și cu articole în „Dilema veche”. În 2018 a publicat la Polirom „Casting pentru ursitoare”. În 2019, a coordonat volumul III al antologiei „Prof de română” la editura Casa de pariuri literare, la care a apărut și cartea „Întâlnirile unei profesoare rătăcite” (o variantă revizuită și adăugită a „Învățăturilor…”).

 

În căutarea tabietului pierdut

 

Papi avea obiceiul de a face un duș suedez în fiecare dimineață și de a bea un marghiloman. Bunicul meu armean avea tabietul să mestece cuișoare după masa de prânz și apoi să doarmă o oră. Așa am și învățat, de altfel, cuvântul „tabiet”. La bunica l-am auzit prima dată, deși în mintea mea de copil nu era nimic mai mult decât un cuvânt fistichiu. Mă distra însă faptul că somnul bunicului însemna că puteam pleca de acasă împreună, că eram libere să facem ce vrem noi. Nu că n-am fi fost libere să facem ce vrem noi în restul timpului, dar comentariul șoptit al bunicii, „Hai că e cu tabietul …”, făcea ca plecarea noastră de acasă să fie o aventură. Eram fericită că plecam spre tărâmuri fermecate unde bunica se preschimba într-o ființă nepământeană, tânără și parfumată, mătăsoasă și diafană, care, odată ajunsă acolo, putea vorbi într-o limbă necunoscută. Pe drum îmi spunea povești, despre oamenii din Lună, despre plimbările lui Dumnezeu pe pământ, despre întâmplări din păduri, despre cai și căutători de comori. Peste nouă mări și nouă țări ajungeam la tanti Adela. Mergeam de foarte multe ori la tanti Adela, care avea obiceiul de a primi la ea în fiecare vineri (nu, nu joi). Îmi plăcea și că, atunci când ajungeam, tanti Adela era întotdeauna în grădină și ne aștepta. Ea și bunica se sărutau pe obraji de trei ori, iar eu așteptam să aud „coană Adelo …” și „coană Dido …” în semn de salut. De fiecare dată se întâmpla la fel. Coana Dida și coana Adela schimbau apoi politețuri, „complimente” de la nu-știu-cine și pe urmă stăteau la taifas. Mie îmi plăcea că „tant’adela” ne dădea dulcețuri în farfurioare de cristal și apă rece. La tanti Adela, soția lui Artur, fratele bunicului, mirosea a cafea proaspăt râșnită. Știam mirosul de la mama, care avea tabietul de a bea cafea (proaspăt râșnită, nu știu cum se făcea, dar mama avea mereu cafea) fiartă la ibric în fiecare dimineață.

… Peste timp, bineînțeles că și eu am dormit după-amiaza (nu din respect pentru igiena mentală, ci pentru că eram frântă) și eu am băut cafea în fiecare dimineață. Și eu am dat invitaților dulceață pe farfurioare de cristal și apă rece în pahare rouate. Ofer dulceață invitaților când am dulceață în casă, dar nu știu cum se face că nu prea am. Stau de vorbă (nu la taifas) cu prietenii, dar nu în fiecare vineri și nu le transmit de fiecare dată complimente, firește. Fac duș în fiecare zi (e adevărat, cald, nu rece). Beau cu plăcere cafea la ibric, dar nu am răbdare să o prepar (deh, e o treabă cu schepsis să-ți iasă caimacul). Beau cafeaua repede ca să mă trezesc. După-amiază nu mai dorm. Cuișoare nu mestec, deși am încercat, dar pentru asta trebuie să ai un cer al gurii dedat la capricii gustative. Marghiloman nu beau, deși mi-ar plăcea. Uneori, nostalgic, comand un Irish coffee și rog să fie cu (puțin) coniac. Mă plimb, dar nu după fiecare masă de prânz și nu peripatetic. Nu îmi ies toate acestea, deși tare aș vrea.

Fac cu regularitate multe altele. Beau apă cu program, mănânc cu program, fac sport cu program etc. Toate cu program, cu scop, cu seriozitate sau cu încrâncenare. M-am întrebat deseori dacă obiceiurile mele sunt tabieturi. Au regularitate, ritm și ceva obișnuință. Nu cred că sunt tabieturi, totuși. Unele sunt obiceiuri, câteva sunt clișee sau tipare, altele, dependențe. Cred că am chiar și obiceiuri proaste, după cum unele sunt demodate, dacă ne luăm după noul mers al vremurilor.

Papi, bunicul Rupen, bunica Dida, tanti Adela și mama își acordau un răgaz. Când hotărau că e vremea tabietului, timpul stătea în loc. Era ca un joc, cu reguli, desigur, dar un joc. Era nevoie de răbdare. Și mai ales de bucurie, de savoare, de plăcere. Își făceau un hatâr. Bunicul se ducea la somnul de după-amiază cu ighemonicon, cu aerul că merge la o întâlnire importantă, bunica Dida mergea la tanti Adela cu poftă. Pofta de a sta la taclale. Tanti Adela aducea tablaua cu dulcețuri cu un aer grav. Episodul cu dulceața și apa rece nu putea lipsi niciodată. Mama bea cafeaua de dimineață cu desfătare și fuma tacticos. Bunicul Rupen și Papi, bunica Dida, tanti Adela și mama, ei, da, ei aveau tabieturi. Aveau schepsis. Erau persoane politicoase, simandicoase, pricopsite. Trăiau cu chef și răsfăț. Făceau ca totul să aibă haz. Aveau mofturi, farafastâcuri și uneori fandacsii. Cu sau fără plictis. Sigur însă cu dichis. M-am hotărât să îl recuperez. He-he. Noroc cu tema din Dilema. În căutarea tabietului pierdut.

 

Ohara Donovetsky

(apărut în Dilema veche)

 

Aproape că nu se bea niciodată apă

 

La o întîlnire dintre expați, am fost întrebată: „Dar voi, voi, românii, ce jocuri de băut aveți?” În primul moment, aproape că nu am înțeles întrebarea. „Obiceiuri / jocuri de băut? Ăăă, adică, așa, ca în Adevăr sau provocare sau ca în „1, 2, 3, dăm tequila peste cap … ?” Recunosc, nu m-am gîndit pînă acum. Avem așa ceva, noi, românii? Știu că atunci am răspuns zîmbind, încercînd să salvez situația: „Avem toate obiceiurile de băut ale lumii la un loc. Pentru că nouă ne place să bem. Și bem, nu ne încurcăm. Nu ne trebuie trucuri sau jocuri pentru asta.” S-a rîs și s-a trecut la alt subiect.

Pînă la urmă, nu am spus o minciună, nu? Nouă, românilor, ne place să bem. O fi de la romani, o fi de la daci, o fi din vicisitudinile istoriei, mie îmi place să cred că românul bea frumos. Ca să petreacă. Ca să rîdă. Ca să danseze, uneori. Ca să cînte, deseori. El nu bea ca să uite răutatea lumii sau să uite de sine și nu bea ca să facă scandal, nu bea doar ca să se îmbete și sau ca să reziste unei alte zile de muncă, cum am văzut eu că ar putea fi cazul la alte nații.

Nu avem, dom’le, noi, românii așa ceva. Noi cînd bem, bem. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu că bem de fericire, bem de necaz, bem cînd ne cunoaștem, bem ca să ne cunoaștem, bem cînd ne iese o afacere sau la începutul uneia, ca să fie de bun augur, bem cînd ia copilul la facultate sau cînd intră la liceu, dar și cînd nu, bem la salariu, bem cînd nu mai avem bani, bem cînd sărbătorim, bem cînd comemorăm. Ce mai, bem tot timpul. De fapt, la toate ocaziile. Mai bine zis, facem din toate momentele cîte o bună ocazie de băut. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu sigur că noi bem „un pahar de vin”, asta bem.  Și pentru că nu trebuie să stea paharul gol, mai bem unul. Și pentru că nu e bine să bei singur, bei cu prietenii. Și mai știu că nu se „înnoadă” sau nu se „înnădește” băutura, paharul trebuie băut pînă la fund înainte de următoarea umplere. Nu știu ce obiceiuri de băut avem, dar știu că ne urăm tot timpul cînd bem „Hai, noroc!”, „Hai să trăiești!” sau „Cînd ne-o fi mai rău ca acum să ne fie!”. Și că avem rime pentru fel de fel de combinații fericite sau nefericite, „Vin după bere, o plăcere”, „Bere după vin, un chin”, dar și pentru continuare sau reluare: „Ș-altă dată / Ș-altă dată / O s-o facem și mai, și mai laaată!”. Sigur că bem toate băuturile pămîntului, dar dacă ne lași să alegem, vom alege (dimineața, o țuică?) la masă un „vinișor”. Avem, n-avem obiceiuri de băut, dar știu că nu se refuză în ruptul capului să dai noroc, nu se refuză paharul de vin oferit. Nu se poate spune la paharul de vin oferit, „eu nu beau, mulțumesc”. Chiar dacă nu bei, trebuie să îl primești, să „închini”, să „dai noroc”. Poți pe urmă doar să mimezi băutul, dar poți să bei foarte-foarte puțin din paharul de vin dat cu cinste. Cineva te-a „cinstit”, trebuie să știi să „cinstești” la rîndu-ți. Iar dacă verși din întîmplare paharul pe care îl bei, se zice că, de dincolo, din lumea celor drepți, cuiva drag îi e sete. Și atunci trebuie să înclini paharul și să verși, din licoarea din paharul tău, cîteva picături pentru sufletul celui dispărut …

… Și tot gândindu-mă la … (obiceiuri or fi astea?), am înțeles ceva. Am înțeles că, în toate momentele astea, vinul este actorul principal. Vinul este cel pe care românul îl prețuiește. Românul a avut viile, soarele, pămîntul ăsta bogat de la Dumnezeu, care a înlesnit podgorii și, de aici, vinuri alese, toate pe gustul lui. Tot românul are, dacă nu o podgorie sau o vie, moștenită din bătrîni, o viișoară în spatele casei, o viță, ceva, o boltă, tot are. Mai mult, românul știe dintotdeauna să facă vin. La el acasă. Știe el, pe limba lui, să îl lase la maturat, la limpezit, să îl păstreze într-un anumit fel de butoi, cu un anumit fel de căldură și de lumină și să îi dea aromă de lemn dulce, dacă vrea. Îl descîntă (îl și botează uneori, din exces de zel), îl cîntă, îl pîndește, îl așteaptă „să se facă”.

Vin lejer, de taclale, vin plin de savoare, alb, roșu sau negru, vinul stă în dreapta românului. E de încredere, e acolo în toate momentele cînd e nevoie de el. Pentru că există vinul, românul știe mai bine ca orice altă nație să petreacă. Vinul lui e de nădejde, nu te trădează, nu te ia de cap, nu te batjocorește. E un prieten, de-a dreptul. Și românul își respectă vinul. Te poate întreba chiar: „Îți place vinul meu?”

… Recunosc că rar m-a pus pe gînduri o întrebare pusă la petreceri, dar acum … „obiceiuri de băut la români?”. Mi-a mai venit încă o dată să rîd, pentru că mi-am dat seama că cea mai bună traducere ar fi fost „obiceiuri de băută la români”, pentru că „băuta” e cu prietenii, cu petrecerea, cu cheful. „Nu avem, domnule, noi așa ceva. Noi avem vinul. Nu avem nevoie. Cînd vinul e atît de bun, ce nevoie mai ai de altceva? Bei și atît.” Așa trebuia să le zic. Că vinul e secretul. Numai că el vine cu cinstea lui.

 

OHARA DONOVETSKY      

(apărut în „Dilema veche”, 31 0ctombrie 2017)