Martie. luna Poeziei
„Pentru mine poezia nu este o artă…Ea este o provocare. Poezia și artele și pot vorbi metaforic, nu abordează același zeu. Zeul artelor este zeul creator, zeul celor șapte zile, acela care produce și creează lucruri. Zeul poeziei este un zeu necunoscut, zeul depărtării, zeul a cărui gândire nu contribuie la a crea sau care continuă creația, dar cel care pune în discuție ordinea lumii.” – Yves Bonnefoy
„Poezia are această sarcină sublimă: să ia toată durerea care spumegă şi sfârie în suflet şi s-o liniştească, s-o transfigureze în marea odihnă a artei, aşa cum fluviile se varsă în albastra vastitate a mării. Poezia e o purificare a durerii, cum imensitatea morţii e o purificare a vieţii. Când totul, unde suntem, este întunecat şi orice lucru doare şi sufletul se ofileşte penibil, atunci ȋntr-adevăr ni se pare un dar de la Dumnezeu acel lucru care face ca nodul lacrimilor să se desfacă în cântec şi ştie să spună ceea ce în inima noastră strigă numai, ca-ntr-o închisoare”. – Antonia Pozzi
,,Poezia este o metafizică instantanee. Într-un scurt poem, ea trebuie să dea o viziune asupra universului și secretul unui suflet, o ființă și obiecte, toate în același timp. Dacă urmează pur și simplu timpul vieții, ea este mai puțin decât viața; poate fi mai mult decât viața dacă imobilizează viața, dacă trăiește pe loc dialectica bucuriilor și a durerilor. Ea este atunci principiul unei simultaneități esențiale în care ființa cea mai dispersată, cea mai dezbinată își dobândește unitatea.”
,,Pentru a construi o clipă complexă, pentru a uni în această clipă numeroase simultaneități, poetul distruge continuitatea simplă a timpului înlănțuit…..În orice poem adevărat putem găsi elemente ale unui timp oprit, ale unui timp care nu urmează măsura, ale unui timp pe care-l vom numi vertical pentru a-l distinge de timpul comun, care curge orizontal o dată cu apa fluviului, cu vântul care suflă.”
„Poezia este metafizică instantanee….Clipa poetică obligă ființa să valorizeze sau să devalorizeze. În clipa poetică, fiecare urcă sau coboară, fără să accepte timpul lumii, care ar reduce echivalența la antiteză, simultanul la succesiv.”
Gaston Bachelard – Clipă poetică și clipă metafizică” – volumul de eseuri ,,Dreptul de a visa ”
„Poezia este arta dinamismului psihic” – Novalis
„Prima datorie a poetului este să pună în mișcare în noi o materie din adâncuri, care vrea să viseze.”
Gaston Bachelard „Aerul și visele”
„Creația poetică reprezintă puterea fundamentală a locuirii umane.” – Martin Heidegger
„Poezia e o liturghie, un ceremonial introdus în viață fără a se confunda cu ea.” George Călinescu
„Orice creație este o mână întinsă care oferă opera spre a fi văzută, auzită, iubită, dar în mod reciproc e o mână întinsă spre a primi, adăposti, a culege multiple mesaje ce vin…dinspre largul ocean regenerator.”
Gilbert Durand „Arte și arhetipuri. Religia artei”
„Poezia este din principiu violent unilaterală, în sensul miraculosului și al insolitului”
Roger Caillois „Abordări ale imaginarului”
O selecție din ce a scris Nichita despre Poezie:
„Poezia e ca o pasăre ce zboară invers”…
„Poezia este o taină și o lucrare de sine stătătoare…”
„Ea este avuția pe care omul o are încă nejefuită, o stare de spirit, o prietenie durabilă…”
„Poezia este dimensiunea cea mai curată pe care orice ființă umană o are. Ea nu este numai artă: este însăși viața, însuși sufletul vieții. Fără Poezie omul nu s-ar distinge de neant…”
Grădina ta
Oră strecurată-n oglinda altui tărâm
te strig cu inima, lumină destrămată
printre primăveri rostogolite pe ramuri
și-atâta noapte sângerează-n pietrișul de stele
și-atâtea văzduhuri de poala singurătății agățate
Plecare sfâșiată-n sticlă și-n uitarea din floare
te-adun din mâhnirea icoanei,
psalm trecător prin pădurea de semne
Te-ascund în melcul gândurilor mele,
în nebuloasa speranței sfâșiate
de păsări, de veacuri și de pietre.
Înserată-n ochiul despărțirii mi-e taina,
cu tăcerea cerului înnodată.
Umbră împrimăvărată-n mine,
rămân grădina ta.
Autor – Alice Puiu
O tăcută iubire
Reverberează-n veșnicia din litere
o primăvară ca o spulberare
de dimensiuni din necuprinsa pulsație
a unui pumn de lut răstignit
de suflete uitate,
o nemișcare roade-n descreșteri de zbor
înfășurări de spații amorfe
fără punct, fără conjuncții sau speranțe
pe-un lujer de așteptări
încărunțite-n minutul dureros,
odaia se-ncolăcește-n respirație
de somnul mărului îmbobocit
printre lacrimile unui vers
și curge prin destrămarea din flori
chipul tău de dincolo de umbra
aplecată peste un umăr de tristețe,
copacii-și lipesc îngândurarea
de geamul unui sentiment,
în cenușa frunzelor din amintire
e-o risipire a sufletului meu,
afară se-aude un cuvânt
pășind grăbit pe străzile șoaptelor ninse,
rănită, seva unei idei se scurge
peste pleoape de vis uitat pe-un raft îngălbenit
de-această despărțire
de timpul neînscris în pătrate sau romburi
alungite-n geometria unei iluzii,
în rotirea din păsări doar ceasul adună
o privire dezmărginită din trupul unui verb
locuit de-o tăcută iubire
ce scrie-n palmele inimii
copaci și fluturi și verdele prelung al ierbii
și zăpada din oase și poemele lumii.
Autor – Alice Puiu
Fără bilet de primăvară
amurg respirat de neantul arsurii
pe ecranele picurate de noapte
când orașul silabisește cioburi
dintr-o vecernie de primăvară oarbă
trotuare decupează tăceri
dintr-o carte ghemuită sub șenila istoriei
îngeri ning mâini rătăcite
peste mirarea unui urs de pluș
trenul destramă luna
pe geamul lipit de degetele plecării
mi-e teamă, bunicule !
și litere curg păpădii viscolite
pe podul ce-mparte clipa
în mitraliere și virgule de nu-mă-uita
ajungem vreodată acasă?
în textul bombelor plutește alb
visul dintr-un corcoduș
pleoape de blocuri fumegă incert
golul huruit prin molozul disperării
tunelul conjugă bezna din recele fracției
fărâme din ultimul coltuc de pâine
mâine va fi altă lume?
mama tace această poveste
și candela ierbii mă ascunde
vers dintr-o rugă de stea
în jurnalul de călătorii
nimic special
doar moarte și străzi fugind
în altă ninsoare
semnat
copilul fără bilet de primăvară
Autor – Alice Puiu
Cerșetor de vise
Din rugăciunea unui amurg
încremenit în frunza oarbă
a unui cerșetor de vise
cresc primăveri descolăcite
de fumul îngânând pe deal
tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea
și-n curgerea letargică din miezul verde
ce dezvelește-n ramuri
durerea unui cer în căutarea formei
din pâinea de lut atinsă de cuvinte
se-aud pașii tăi rătăcind
printre atomii viscoliți
de oboseala materiei arse,
în urma ta întrebări aprind bolta
prin iarba apelor siderale
iar mugurii clipei adâncesc
într-un vis de fluture abisuri
în care tu îți tălmăcești cărarea
croită din cioburi de stea.
Autor – Alice Puiu
A ȋnflorit magnolia
Ce frumos ne-a întâlnit vara asta în sărut,
ne-mplinit în clipa lui dintr-un ceas îndepărtat,
în magnolii de legendă, însă, când ne-a-mbrățişat
ne-a găsit în primăvara ce abia a început.
Primăvară strecurată pe furiş din calendar
cu toti ghioceii ei pe zăpezi din decolteu
te-am simțit înmugurind in copacul ce sunt eu
şi, în florile din tine amintirile tresar.
Mi-amintesc cum înverzea în privirea ta şi cerul,
soarele sorbind din rana de sub pleoape, verde crud,
şi înzăpezeau cocorii umeri rotunjiți a sud,
în aripa de sub palme să le desluşesc misterul.
Prin cristalul din surâs te vedeam în altă soartă,
ce nu aprindea lumina în ființa ta profundă,
sora mea de poezie a putut să se ascundă
până i-am aprins în noapte toți luceferii la poartă.
S-a făcut de veşnicie între noi pe nesimțite,
a chemat privighetoarea dintr-o lacrimă poeții
şi ne scrie Ziditorul ca magnolii înflorite,
din livezile iubirii, în sărut, în Cartea Vieții.
Autor : VAL RĂZEŞU
Dor, ȋn limba română!
Copii săraci,ai unei limbi străbune
Veniţi pe lume din vecia Ţării,
Au ȋnvăţat curând, că-n astă lume
Suntem sortiţi să fim ca fii zării.
O luptă permanentă cu destinul,
Un dor ş-o jale ce-ţi consumă viaţa,
Un fel de Pace mistică,ce-ţi fură timpul,
Un gust amar şi putred, dimineaţa.
Plecaţi de mici,ȋn cele patru vânturi,
Ducând cu ei mirosul drag de casă,
De multe ori se-ntorc la sfintele pământuri,
Având cu ei destinul,ȋntr-o plasă.
Şi viaţa curge rece şi nepăsătoare,
Fii plecaţi,muncind pe apucate,
Dureri ȋn suflet,plânşi, şi rupţi-n coate,
Martorii muţi,ai unor timpuri plate.
Şi dacă Domnu vrea,să fie bine
Dreptate şi răsplată -n astă lume,
Atunci să rupă o coastă din vecie,
Şi să ne-o dea ca plată,şi Moşie!
Că nu-i mai greu deloc,ȋn asta lume
Pribeag să fii, c-o inimă deşartă
Frânturi de amintiri,şi doruri multe,
Prizonier tăcut şi trist,ȋn a ta soartă!
Autor : Mihai Moldovan.
Mori de vânt
desigur, despre poet
vorbeşte poezia lui
dar
şi pantofii care-l poartă,
masa la care scrie,
ceaşca lui de cafea,
tăcerea odăii.
poate mai vorbesc despre el
fotografiile,
câţiva oameni
şi multe nopţi palide, înainte de răsărit
apoi, despre poet
va mai vorbi
un timp
vântul
voi, morilor ce măcinaţi
rugaţi-vă
să mai însemne ceva
cuvântul
atunci când
nici pământul
nu se va mai povesti.
Autor : Cecilia Birca
Pământul ăsta…
În lumea asta tristă și murdară,
Cu vânzători pe-arginți și cu vânduți,
Să te apleci smerit și să săruți
Pământul ăsta ce se cheamă țară!
Presară-i țărna, viața să i-o simți
Și mângâierea caldă, ca de mamă,
Oriunde-ai fi, căldura lui te cheamă
Să-ți ostoiască dorul de părinți.
E-amestecat cu sânge de răzeși,
Cu pașii voievozilor din vreme
Și în vâltoarea vremurilor, geme
Cu glas de tați, de buni și de uncheși.
Pământul ăsta te-a născut și-a plâns,
Cu plânsul mamei tale de-nchinare
Si te-a primit cu pâine și cu sare
Și te-a ținut la sufletul lui, strâns.
Pământu-acesta sfânt să-l prețuiești
Când depărtarea-ncepe să te doară!
Pământu-acesta se numește ȚARĂ
Şi ca pe tine însuți să-l iubești!
Când dorul ca o piatră te apasă
Și lacrimi nu mai ai să te-ntremezi,
Închide-n ochi pământul și-ai să vezi,
Că îți aduce lacrimi de acasă.
Autor: Sorin Poclitaru
Lumina din noi
E iarnă pustie la crucea din deal,
veșmantul suspină de sărăcie,
se-aude colindul străbun din Ardeal
și pruncul ce vine din veșnicie.
Vestește furtuna în ape si munți
un vifor străin și un sloi de teamă,
e spaima în care rămân cei mai mulți
de parcă Irod îi face să geamă.
Deasupra e cerul, ca altădată,
acolo e mama și-o ceată de sfinți,
gustând din bucate, masa bogată
cu tata ‘mpreună, părinții cuminti,
privesc cu sfială, ochii genune,
cum tresare în noi, lăcașul de cult
mie imi pare, c-această minune
e steaua ce-aduce lumina demult.
Aici locuieste al meu Dumnezeu
casa e mică și dărăpănată,
de fapt este trupul și sufletul meu
și grajdul de vite de altă dată.
Autor: Lili Lazăr
ÎNTR-O VINERI LA AMIAZ
Pe vremea-n care Dumnezeu
avea ţărani, mi-aduc aminte
de originea şi satul meu,
ce m-a-nvăţat să scriu cuvinte.
Prin colbul ţării prăfuit,
crescut-am mii si mii de gânduri,
dar dintre toate prăznuit
un rug aprins stă printre rânduri.
Pe coama dealului, o cruce,
și răstignit, privea la noi,
din care drum să ne apuce
și să ne scoată din nevoi.
Nu-mi amintesc, bun Dumnezeu,
în care clipă s-a întâmplat,
să te întâlnesc și totuși eu,
fiind copil, te-am respirat.
În mod solemn, erai Cuvânt
și dintr-o rugă de părinți,
am înțeles cât e de sfânt,
să vezi în oameni niște sfinți.
Aveam un înger, prunc și el
și-i povesteam și el râdea,
apoi plângeam când fel de fel,
de albe nopți, iarna ningea.
Când am crescut, iarăși nu știu,
dar într-o vineri, la amiaz’,
când mă rugam, am vrut să fiu
o lacrimă, pe-al său obraz.
Autor: Lili Lazăr
