Sunetul valurilor sparge liniștea strǎvezie dimprejur. Mirosul ascuțit al oceanului ȋi invǎluie plǎmânii. Pentru prima datǎ, dupǎ mulți ani, realizeazǎ cǎ are plǎmâni, plǎmâni care acum o dor de atâta dragoste de aer curat, aer sǎrat și ud, aer ȋn stare sa ȋi invadeze pânǎ și cele mai ȋntunecate cotloane ale spațiului intern.
La orizont, cerul sǎrutǎ, și el, cu mângâieri pe alocuri, line, prin pǎrți, unduioase și languroase, oceanul. Pǎsǎrile, geloase, se avântǎ din ȋnaltul cerului, apucând și ele o sǎrutare. Dar cele mai fericite trebuie sǎ fie vietǎțile din adâncuri, aflate ȋn eternǎ comuniune cu apa. I-ar plǎcea sǎ fie un pește, sau poate o stea de mare, sau, de ce nu, un cǎluț. Sǎ se afunde ȋn adâncuri și sǎ guste ȋn fiecare clipǎ aceastǎ savoare.
Se gândește cu nostalgie: ȋn sufletul meu cânta oceanul, un cântec dulce de dor sau cântece pline de viatǎ și de bucurie…Mǎ cheamǎ neȋncetat și ȋmi doresc mereu sǎ ȋl redescopǎr. La fiecare ȋntâlnire totul este nou și cunoscut ȋn același timp…același cântec, ȋnsǎ alte tonuri, aceeași culoare, dar alte nuanțe, același miros, cu intensitate diferitǎ, același nisip, ȋnsa altǎ structurǎ…aceeași faunǎ și totuși alta…același ocean și totuși altul de fiecare datǎ!
Cântecul oceanului o face sǎ viseze la lucruri ȋndepǎrtate, atât de ȋndepǎrtate ȋncât aparțin altor oameni, altor vieți, altor lumi. Și totuși, sunt acolo, adânc ȋncrustate ȋn ființa ei. Viseazǎ cu ochiii deschiși și simte imbolduri adânci și primitive ȋn ea, imbolduri care ȋmping cǎtre apǎ…
Atinge ușor un mic val cu vârful degetelor. Simte cum piciorul i se fluidizeazǎ și se face una cu apa. I se face fricǎ… Ce se ȋntamplǎ? Cine sunt eu? Cum mǎ pot transforma ȋn apǎ? Ȋn siguranțǎ, pe nisipul solid, un râs gutural ȋși face simțitǎ prezența. O scuturǎ din tot corpul și ȋși dǎ frâu liber. Râde așa cum nu a mai râs de mult…cum nu a mai râs niciodatǎ, ca sǎ fim cu adevǎrat sinceri. Un pescǎruș o strigǎ pe nume: Elisse… Dar, nu, doar i se pare. Devine cam nu știu cum sǎ zic, parcǎ ȋnnebunește, parcǎ este beatǎ atunci când se aflǎ atât de aproape de ocean. Parcǎ nu mai este ea, sau, poate, abia alǎturi de el, ea poate deveni ea cu adevarat…
Denisa Arsene, membrǎ AMRP
