Meteor prin timp
Trebuia să scriu ceva… Ceva care să nu fie ,,sub nivelu`meu”. Numai că nu am vrut. ,,Copilării”. Aşa că mut povestea deja falsă dintre filele jurnalului (e a- doua- oară!) aici. Să nu-mi cereți chirie. Nu mă supăr dacă spuneți că mint. Nu-mi pasă dacă vă deranjează punctele mele de suspensie, fac abuz de ele pentru că sunt moca, pentru toți. Nu-mi pasă dacă pui dup’-aia diacritice.Cum deja devin boring am să încep. Nu, nu cu ,,Once upon a time…”. (pseudo) Motto: ,,de când mă ştiu aştept acelaşi tren peronul-iluzoriu-mi popas m-aşteaptă cu un etern refren: te dă afară clipa, nu mai privi la ceas!” Merg… Aparent cu un scop dar, de fapt, fără unul anume. Dimineață calmă, rece, de februarie. Soarele zâmbeşte timid de după vreun nor. În mine plouă. Şi totuşi nu mi-e frig; pe dinăuntru însă mi-e pielea vânătă… Meteahnă veche, de pe vremea zăpezilor eterne, când Articul s-a răzbunat pe mine (că, deşi migrez între cei doi poli nicicând n-am mers cu capul in jos) vârându-mi un cub de gheață în suflet ce, în propriu-mi arctic s-a prefăcut în iceberg. Iceberg ce a fost programat să depisteze fiecare ,, a fost odată” şi să-l extirpeze. Şi totuşi… Te-am aşteptat dintotdeauna pe acelaşi peron-popas iluzoriu între ,,bine te-am găsit” şi ,,bun rămas”. Şi poate-aş fi murit de deznădejde dacă, superstițioasă, nu-mi scuipam atunci în sân câte-un ,,pe curând”. Iată, a sosit trenul care ne duce atât de nicăieri că nici măcar n-are importanță că ar duce undeva…Pasageri clandestini cu biletul pe inimă, ne facem stăpâni peste vagonul întotdeauna gol… de cuvinte, de regrete şi de legi – mici dumnezei de lut din țărână de la Mecca… Priveşti pe geam acelaşi peisaj banal şi monoton… La mine doar furiş şi rar… Eu îți privesc palmele. Dar, oricât am încercat, nu ți-am putut găsi linia vieții… Dacă nu ți i-ai ascunde, aş fi putut să te privesc în ochi. Ai presimțit sau ai ştiut de la-nceput că am să refuz cândva să urc (n-aveam tăria să nu vin deloc). Iar eu, orice-aş spune-acum, ştiam că ai să pleci, fără să-mi vezi lacrima ce se chinuia să-mi usture obrazul. Şi-ai plecat…cu gară, peron, şi cu şine… Şi iată-mă pe locul fostei gări… biserica cu amintiri în care eşti icoană vie… Spălăcită de ploaia sufletului meu şi roasă de cariile uitării… Dar eşti aici, în rând cu toate celelalte… Drumurile noastre au fost (sau nu) trasate pe mototolita hartă rutieră pe care ne-am băgat-o-n buzunar după ce am cumpărat-o cu mai nimic de la un amărât de anticar…Trasate pe ea, am fost doar două linii paralele ce-au încercat într-o clipă de vis să se intersecteze… Ce ne-a despărțit? Însăşi regulile acestui plan – o matematică divină în mâna Marelui Savant. Ce ne desparte? Sinele cadavrelor ce ne brăzdează fețele, mâinile, sufletele – cu alte cuvinte timpul, vechiul nostru duşman… Ce-am reuşit să fim pe-această scenă a vieții? Biete măşti triste într-un Haloween ratat… A început să plouă. Îmi desfac umbrela cenuşie şi mă pierd în mulțimea de călători. Mai înainte , luptându-mă cu o himeră, lovisem unul. Ar trebui să port mai des ochelari. Bisericoasă, mă închin pentru ultima dată capelei celei mai sfinte, cu altaru-i bogat al conştiinței, pe care, părăsindu-l, îl las spre a fi jefuit… În urma mea, gara rămâne pustie…Aş vrea să-mi pară rău că nu i-am dat foc… MORALA: În inima mea, un cub plânge cu lacrimi de..gheață… S-a topit…
Andrada Hurmuzache
