SIMPLITATEA UNEI ICOANE…
Păpușa cu ochi mari și gene lungi
Mai doarme în sertarul cu-amintiri
Cum poți să uiți? Nu ai puteri s-alungi
Încătușarea primelor iubiri.
O lampă veche pe un colț de masă
Și boabe de orez pe-un capăt gol…
Tăceam când pașii ei umblau prin casă
Și-apoi ieșea afară, în ocol…
Mai aducea un lemn, să fie-acolo
Mușca cu geruri iarna pe atunci.
Avea să mă trezească mai încolo
Cu sărutări pe frunte-atât de dulci…
Cu chip blajin și mâinile ei sfinte
Ne învelea cu pătura răbdării
Și-o auzeam cum spune trei cuvinte
Făcând o cruce-n fața lumânării
Iar se-ntorcea la bobul de pe masă
Uitase ochelarii-ntr-un sertar
Afară era ceață-așa de groasă…
Că încă nu se dezbrăcase de pieptar
O adoram, printre ocheade scurte
Și coboram din așternuturi calde
Mergeam la tâmpla ei să mă sărute
În brațele tandreții să mă scalde
-Mi te-ai trezit copilă, așa devreme?
Mai e până ce soarele răsare!…
O cuprindeam, lipsită de probleme
-Vreau să te-ajut, nu vezi c-am crescut mare?
Și lampa pâlpâia abia șoptit
Iar noi trebăluiam îngândurate
Războiul de țesut stătea proptit
Și ne-aștepta suveica într-o parte
Un țol era țesut, aproape gata,
Și altul îi urma, știam prea bine
Punea podoabe pe pereți, cu arta
Pe care o știa atât de bine…
Păpușa ne privea din pat cu paie
Ne-a fost o vreme lungă spectator
Era atâta dragoste-n odaie
Acum, doar amintire și decor…
Azi nu mai țes covoare, nu-i la modă!
Îmi lăcrimează amintirea ei
Mi-e lipsa ei atât de incomodă
Dar e icoană sfântă-n ochii mei…
LEAGĂNE ORFANE…
Ceara prinse brumă groasă peste mâna ei firavă
Și-i îngălbenise trupul, obosit de-atâta plâns
Un boboc de floare albă, azi doar umbră de potcoavă
Ochii mari trăgeau în cearcăn, cu petale de surâs
Forfotă pe sală-afară, plin de prunci și de părinți
Oare ușa-i ferecată cu zăvor și lacăt greu?
Țintuia privirea-i blândă…poate-s ceilalți cuminți…
Dar la ea, de ce-i doar iarnă…o fi Dumnezeu ateu?
Tace gândul rătăcit, într-un colț de suflet stins
Nu așa-i spunea bunica!…ruga către înger bun
I-a fost fiecare seară blândul care i-a cuprins
Dulcele copilăriei cu baloane de săpun
Se-aud pași grăbiți, și ușa…țintuiește-n pragul ei
Un apret de haină veche, șifonat de-o voce groasă
Hai, copilă, iar am treabă, ia-ți supa cu tăieței!
Ce tot plângi? Mai lasă moftul, încă n-ai să pleci acasă!
Strânse perna și-o aduse sub obrazul de bezea
Unde-o fi mama acuma, viața-i tot așa afară?
Pe noptiera veche, ruptă, poza îi tot amintea
C-au trecut vreo câțiva ani de când a văzut-o-n gară
Mai sunt două primăveri și-o să plece într-un sat
Unde înfloresc mesteceni și bujori sunt pe la porți
Poate vine și măicuța, prea mici și mulți i-a lăsat
În bătaia unei aripi…nenoroc adus de sorți
AURUL DIN FAȚA COASEI
Iar trimite jar prin colburi și clipește dintr-o rază,
Parcă stă în așteptarea mâinilor cu truda-n oase,
Umbra-i firavă cuprinde tălpi ce iarăși sângerează,
Iese foc din glia neagră…a pământ și-a om miroase
Trage coasa brazdă lată, murgu-i e legat de-un plop,
Plânge lacrima a iarbă nerostită de un an,
Șterge-obrazul cu cămașa, și-o aruncă peste clop,
Zările se ard în pleoape, el e tot mai mult țăran…
Frânge palmele-ntr-o șoaptă, tot mai greu îi este pasul,
Anii mulți își poartă crucea pe spinarea-i gârbovită.
E legat cu jurăminte de ogor, nu-și cere masul,
Înc-o brazdă să mai ducă… pân’ la a murgului copită
Traista-i agățată-n prunul de la marginea poienii,
Un briceag, o pâine neagră și-o bucată de slănină,
E merindea pusă-n grabă pe la ceasul de utrenii,
Da-i destulă apă-n ploscă, și mai este pân’la cină…
Ochi smeriți și-o rugăciune le înalță către cer
Fruntea-i e împodobită cu o perlă care fuge,
În adânc de rid al vremii picură pe cald de fier,
Lacrimând a libertate și-a pământ ce-n sânge-i curge…
E CUTREMUR ȘI-N UITARE, ȘI ÎN SUFLET GÂRBOVIT…
Țin cutremure în palme, le-aș închide-ntr-un salcâm
Prea sunt ploi-dureri prin coaste, amneziile-s păgâne
Mângâi ridul frunții arse și sărut obraz bătrân
Ce-a arat cu plug de dor într-un lan cu mărăcine
De-a avut crengi de stejar, nu mai e nici lemn de foc
L-au uitat într-o ogradă și-ntr-o casă alb spoită
Pruncii legănați odată într-un cântec cu noroc
Au lăsat părinte-n poartă, rost de inimă zdrobită
Bate coasa ‘ntr-o durere ce-i cuprinde ochii triști
Nu mai vine olăcarul să-i aducă vreun răvaș
Bântuie tablou cu râset dintr-o joacă cu moriști
N-or mai știi jocul acela, altele-s pe la oraș…
Frânge lacrima uitării, prea e gârbovit de soartă
Ce-or mai fi făcând nepoții?…plânge-un colț de poză veche
Cât ar vrea să-i vadă iar, pe sub nucul de la poartă
Să le-aducă-n pumn cireșe, doi cercei după ureche…
Rup tăceri, le-arunc în haos, și le-ascund în nori-cenușă
Va veni cândva, o vreme… când se va deschide-o ușă?
ZĂPEZI DE LILIECI
Strâng la pieptul nopții flori de liliac
Și desfac uitarea s-o așez pe frunze
Mi te-a frânt culoarea, învăț să te tac
Să te port petală, ca altar pe buze
Vreau să-ți fiu grădină cu lilieci târzii
Să tot înfloresc, într-un veșnic Mai
Neuitarea mușcă din zăpezi pustii
Și rodește tihnă într-un bob de rai
Am să semăn rodul într-un violet,
Și-or să-ți crească aripi de iubiri pe frunte,
Scrie-mi cu tăcerea pe un alt bilet
Flori de liliac, amintiri mărunte…
De respir a toamnă, primăvară fii !
Și mă lasă ploaie, să te învelesc
Arde-mă în trupuri de crengi liliachii!
Și-oi mai curge iarăși, să te întâlnesc…
NISIP, ÎNTUNERIC ȘI TĂCERI…
Pune-mi munții de tristețe într-un colț de iris șters,
Să escaladez lumina, pașii mei să aibă sens…
Strânge soarta-n pumni mirarea de-a ne fi avut cândva,
I-am împrumutat broboada, și-a ascuns tăcerea-n ea.
Șubredă e puntea minții de-am putut să ștergem rost,
Sau e sufletul hoinarul, frică fără adăpost?
Macii ofilesc câmpia ce-am avut-o ‘n tălpi arzând,
Seceta cerșește ploaie, lacrimile șiroind…
Ne-am pierdut prin ne’nțelesuri, vina de-a fi înțeles,
Dramele unor orgolii, din greșeală ne-au ales.
N-am filozofat cu viața, nici n-am negociat păreri,
Cine-a pronunțat sentința, umbra sensului din „ieri”?
Mi-a rămas în palme versul și pe gleznă un sărut,
Ultima îmbrățișare a condeiului durut.
Pleoapa mi-e în întuneric și e beznă prin lumini,
Mi-au pus diademă neagră mâinile unor străini…
A RĂMAS TABLOUL GOL…
Creionai mirări pe pânza sfârtecată într-un colț
Verdele din acuarelă l-ai pictat pe-un orb de glonț
Flori de liniște albastră îmi puneai în vaza goală
Eu le mângâiam petala, catifea dintr-o cerneală
I-am pus ramă de cicoare aninând de tâmpla sorții
Un tablou cu lacrimi-rouă, o scânteie-n umbra nopții
Îl priveam cu ochi de ceară, temniță mi-era uimirea
Căutam, în evadare, să-mi ascund împotrivirea
Îndoieli frângeam în palmă, și-mi scriam în suflet gol
Cu majuscule IUBIRE pe alt ton, în si bemol…
Dirijor mi-era cuvântul, inima orchestră vie
Versul mi-era plâns și rugă, în altar de colivie
Pentru-un pumn de vise albe, am amanetat tristețea
Unei toamne dintr-o frunză care-și ruginea junețea…
Coloram velin de foaie sub o lumânare-aprinsă
Cu un miez de pară coaptă desenam o stea nestinsă
Prin speranțe și iluzii am pierdut pânza brodată
Roua mângâie obrazul blând… al unui pui de fată,
Strâng doar vreascuri rătăcite, ard o ultimă zvâcnire
Nu mai e culoare-n ceruri, acuarela-i amintire…
BOTEZ
Dă-mi mamă brațul drept, să mi-l așez pe suflet,
Și înconjoară-mi blând o lacrimă ce strânge!
Furtuna mă cuprinde cu cel din urmă-i tunet,
Și-mi dezgolește vidul, ce cronic știe plânge…
Hai mamă, și respiră…cu cerul peste umeri,
Îmi pune tot albastrul într-un pahar cu tihnă!
Mi s-a umplut și zidul de lacrimi, nu le numeri?
Mi-s pașii rătăciți…cărarea-i neodihnă …
Mai prinde mamă odată de franjurile sforii
Ce-mi înălța ieri zmeul…descalță-mă de frunze,
Și colorează-mi plumbul, încarcerând toți norii!
Albastrul, să-mi ascundă tristețea de pe buze…
Ține-mi genunchii-n palmă și fi-mi balsamul, mamă!
Nu știu păși prin beznă, hai fă-mi lumina crez!
Pe-un colț de tâmplă-i verde, pune tablou-n ramă,
Și strigă-mă IUBIRE, ca nume de botez !
