-“Vous êtes d’où?”

– “J’suis roumaine”.

-“Bah… Roumaine?”

De ce-o fi avậnd tậnǎrul proprietar al noului magazin – expoziție de mobilǎ “Fabriqué en France” reacția asta? Explicația mǎ cam strậnge-n spate… ȋmi spune cǎ el ȋi știe pe romậni un pic altfel… mai ȋnchiși la culoare… și se pierde ȋn explicații din care mǎ grǎbesc sǎ-l salvez: “seulement une confusion de termes.”

Te cred, el, francez, nu are probleme dintr- astea… cum nu ar avea un german, un grec sau un englez. Și nici un italian, de altfel, cǎci e știut: ei sunt “Imperiul Roman”. Eh, romậnii – mǎ refer la cei cu imperiul, nu la cei care fac nația romậneascǎ … și nici la ceilalți cu care fǎcea și el confuzie, sǎracul. Eu cred cǎ avem noi o karmǎ de tras, karma naționalismului, poate. Nu am nimic ȋmpotriva conaționalilor mei cu origini ȋndepǎrtate tocmai prin India, și am avut mereu parte sǎ cunosc dintre ei numai oameni de treabǎ; mǎ supǎrǎ numai situațiile cam cum a fost aceea cậnd s-a crezut cǎ Louvrul a fost ȋnchis din motive de securitate din cauza pickpoketilor români – deci nu “romàni”, cum era cazul, dupǎ noua denumire a vechilor țigani, adoptatǎ prin anii ‘90. Dar asta nu-i de fapt, o problemǎ, și nu-i mai mult decật o neȋnțelegere: genetic suntem atật de diferiți, ei aparținậnd haplogrupurilor H pentru cromozomul Y, și M pentru cromozomul mitocondrial.

Noi, le avem tipic europene, balcanice – I și J, cu putin R1b de pe la tații noștri Traiani, și puțin R1a, zis Slavic. Poate de asta spun unii cǎ am fi venetici… cǎ am fi fǎrǎ rǎdǎcini, fǎrǎ neam… cǎ am fi ba pui nelegitimi, bastarzi lǎsați ȋn urmǎ dupǎ retragerea legiunilor romane din Dacia, ba chiar cǎ Dacia nici nu ar fi existat; ba cǎ am fi fost “sklavoi”, ba cǎ suntem un amestec de neamuri de tot soiul, cu Greci, Evrei,Ruși, Bulgari, Sași, Unguri, Polonezi, și cine mai știe sậngele al cậtor alte nații ne mai curge prin vine.

Cǎ am fi o nație care și-a lepǎdat limba și portul ne-o spunem chiar noi cu mậndrie ȋn imnul național:

Acum ori niciodatǎ sǎ dǎm dovezi ȋn lume/ Ca-n aste mậini mai curge un sậnge de Roman/Și cǎ-n a noastre piepturi pǎstrǎm cu fala-un nume/Triumfǎtor ȋn lupte, un nume de Traian.

Asta cu Dacia care nu ar fi existat ne-o spune un istoric al zilelor noastre: “nu a existat niciodatǎ un popor dac, e o aberație…” El ȋși explicǎ teoria prin idea cǎ ar trebui sǎ ne exprimǎm aceeași mậndrie pe care-ar fi simțit-o strǎmoșii noștri cậnd, ȋn Dacia romanizatǎ, se declinau ȋn fața “barbarului” (fratele dac, din partile neocupate): “Romanus sum!” sau, “civis romanus, natus dacus”.  “Adicǎ sunt cetǎțean, om liber”, explicǎ el citatele, dar nici nu realizeazǎ propria sa contradicție, cum cǎ dacul romanizat  și-ar fi declinat  statutul de om liber ȋn fața “barbarului” din partea neocupatǎ.

Ar mai fi și alte detalii care nu ar trebui sǎ-i permitǎ unui “istoric” ca dumnealui sǎ exprime astfel de teorii riscante, cum ar fi citatele atậtor istorici din vechime care descriu teritorul Daciei cu uimitoare detalii, sau mǎcar faptul cǎ a existat o “Dacie liberǎ” pe lậngǎ “Dacia romanǎ”, una unde erau “Dakoi prosoroi” (lat: limitanei) adicǎ Dacii invecinați, dupa Dio Cassius.

Mai aflu mai departe, tot din Wikipedia – o paginǎ despre Limba Dacilor – cǎ nici nu prea putem spera la meritul de a ne fi recunoscutǎ limba ca avand origine latinǎ; dupǎ Retragerea Aurelianǎ ȋn 271, “statutul lingvistic rezultat este disputabil”, și ipoteza precum cǎ “o populație vorbitoare de Latinǎ a persistat pậnǎ ȋn timpurile medievale” nu ar avea nici o bazǎ.  Nu numai asta, dar știm “cu certitudine”“pe la anul 300 ȋntregul spațiu de la nord de Dunǎre a stat sub dominația politicǎ a grupurilor germanice”, și cǎ sunt cậțiva istorici care afirmǎ ca acest spațiu “a devenit vorbitor de limba germanicǎ ȋn aceastǎ perioadǎ”. Acuma, stau și mǎ gậndesc: eu, care nu știu o boabǎ de germanǎ, am avut strǎ-strǎbunici care o rupeau destul de bine -asta, dupa spusele “unor istorici”.

Dar ce spun eu, germane, și nu numai; ȋn “cel puțin o parte, Valahia, s-ar putea ca populația sǎ fi devenit vorbitori de limba slavǎ pậnǎ pe la 600 AD, deoarece se fac mereu referințe (la aceastǎ zonǎ) cǎ Sklavinia (ȋn greacǎ ˮPǎmậntul Slavilorˮ) de cǎtre cronicarii Bizantini ai epocii.”

Mǎ uit sǎ verific termenul ȋntr-un dicționar Oxford, unde aflu cǎ Sklavinia este o regiune ocupatǎ de Sklavenoi (gr.). Termenul desemna triburile slave din Macedonia bizantinǎ și Peloponesul, și Dacii or fi stat ei prin multe locuri, dar numai ȋn Peloponez nu. Ȋncep sǎ nu mǎ mai ȋncred de loc ȋn Wikipedia și ȋnțeleg clar cǎ nu aici voi afla date reale despre cultura, identitatea și limba poporului meu, la care – Davele se ȋntindeau mult spre nord și vest.

Eu sunt din Iași și am avut ocazia sǎ merg la Cucuteni, aflat la numai 50 de km depǎrtare – am rǎspuns doar unei invitații, fǎrǎ un interes special. Poate din vina programei de ȋnvǎțǎmant din vremea mea, care o fi avut la baza și alti factori, poate pentru cǎ niciodatǎ nu mǎ interesase istoria sau arheologia, fapt e cǎ nu auzisem și nu vǎzusem nimic despre Cucuteni, deși primele vestigii au fost descoperite la 1884, aproape ȋn paralel cu alt site similar ȋn Ukraina. E o culturǎ veche din eneolitic (5500 – 2750 ȋ.e.n.) și se ȋntinde pe un teritoriu ȋntre Romậnia, Moldova de azi și Ukraina – de aceea se numeste Cucuteni – Tripolie.  [fig 1]

Ceva m-a impresionat de fapt aici – mi-am amintit de niște nedumeriri pe care le aveam mai dinainte; una, cậnd am vizitat situl templului dacic de la Șinca-Veche (acum cunoscut ca Mǎnǎstire Rupestrǎ datậnd din 1800) unde am vǎzut pentru prima datǎ pe teritoriul romậnesc  douǎ simboluri vechi, așa numita Steaua lui David și simbolul Yin-Yang, ori Taiji, cum o numesc ȋn China.  M-a mirat și mai mult forma de spiralǎ a deschizǎturii  dinlǎuntrul templului afarǎ la cer. Cealaltǎ nedumerire am avut-o cậnd am aflat de la o persoanǎ din China cǎ ar fi vǎzut artefacte cu semnele Taiji cu ocazia Expo 2010 din țara sa, la pavilionul Ukrainei. (fig2,3)

La Cucuteni am vǎzut puține exemplare expuse, și mi s-a spus cǎ majoritatea se aflǎ la Muzeul dedicat Cucuteniului din Piatra Neamț – și am decis cǎ voi face o vizitǎ acolo cu prima ocazie cậnd voi reveni ȋn țarǎ.

Am fǎcut-o tậrziu, peste vreo trei ani – nu știam cǎ mǎ va uimi cu totul, dar așa s-a ȋntậmplat. Am vǎzut acolo piese care nu se pot compara ȋn calitate cu nimic din ce-a produs omenirea – mǎ refer la marile civiliații Mesopotamiene, Egiptene, China sau India la acel timp – cậnd erau ȋncǎ departe de a exista ca marile civilizații pe care le știm azi.

Calitatea artisticǎ, mǎiestria execuției și gradul de stǎpậnire a materiei la aceastǎ populație este de nedescris – aș putea sǎ aduc aici nenumǎrate exemple de vase și obiecte din lut produse de alte civilizații pentru comparație, dar nici nu ar fi necesar; civilizațiile grecești ulterioare au produs la acest nivel de mǎiestrie numai cu 2000 de ani dupǎ Cucuteniei -Tripolie. [fig 4,5,6]

Dar nu calitatea execuției unor obiecte este ceea ce uimește la aceastǎ culturǎ – care ar putea fi numitǎ Civilizație, dar ȋncǎ sunt rezistențe ȋn acest sens -inerentul “rǎzboi al specialiștilor” ȋntoteauna prezent cậnd se cere o rǎsturnare de teorie generalǎ.  Pe teritoriul Ukrainei, unde s-au gǎsit cele mai mari adunǎri de populație a culturii Cucuteni-Tripolie s-au identificat adevǎrate orașe: Talianki ocupa 450 ha, cu peste 100 de strǎzi, la 10 000 de locuitori; Dobrovody ocupa 250 ha cu 9000 locuitori, iar Nebelivca, la 300 de ha, numǎra 11 000 de locuitori. Aveau sisteme de apǎrare complexe, cu palisade, metereze  și șanț de apǎrare. Strǎzile erau dispuse ȋn cercuri concentrice ȋntretǎiate de piețe largi. Casele erau și pe douǎ nivele și atingeau pậnǎ la 120 m2. Existau și clǎdiri comunitare care atingeau ȋntre 400 și 600 m lungime. 

Cu toate acestea, cultura lor nu a lǎsat urme materiale ȋn afarǎ de urmele de vase și obiecte gǎsite pe teritoriile Romậniei, Moldovei și Ukrainei. Dacǎ cei ȋn domeniu interpreteazǎ descoperirile corect, ȋnseamnǎ cǎ practicau o religie de regenerare și ciclicitate a existenței.  Aveau ritualuri ciudate și nu practicau ȋnhumǎrile, ci ardeau periodic tot, case și obiecte, de-a valma, la fiecare 60-80 de ani – de aici bogǎția extraordinarǎ de materiale descoperite.

Poate casele lor aveau o dimensiune cosmicǎ, poate reprezentau ființa umanǎ cǎreia ȋi erau dedicate; dacǎ omul se naște, crește, trǎiește și moare, tot așa trebuie sǎ fie și casa – ȋmbǎtrậnitǎ, trebuie sǎ moarǎ, cu tot ce-i ȋn ea, sǎ li se elibereze spiritul la oameni și la obiecte, ca pe urmǎ sǎ se regenereze.

Arborele Vieții, Apa Vieții, Spirala Timpului, Nivelele Cosmosului, Continuitate, Ciclicitate: dispariție- fertilitate, regenerare, sfậrșitul și ȋnceputul, sǎmậnța germinatǎ, pǎmậntul, luna și soarele, cele patru direcții – semne și simboluri de mult cunoscute pentru cǎ au fost gǎsite ȋn toate colțurile lumii – dar nicǎieri mai ȋnainte de Cucuteni Tripolie și de celelalte culturi semnificative care s-au rậnduit pe pǎmậntul nostru -Yin-yang, spirale, swastika, triskele, labryx (topor cu ambele tǎișuri) așa se traduc liniile drepte, frậnte, unduite și cu sinuozitǎți, romburile, nivelele, punctele și spiralele. [fig 7,8,9]

Este greu pentru noi sǎ le interpretǎm mesajele, dacǎ nu ne este chiar imposibil sǎ penetrǎm ȋntr-o mentalitate magico-religioasǎ cum este aceastǎ realitate a strǎmoșilor noștri, atật de diferitǎ de materialismul nostru rațional. Ca sǎ-i putem ȋnțelege ar trebui sǎ ne transpunem ȋn epoca lor, ȋn universul lor, sǎ vedem lumea exact așa cum o vedeau ei.

Cu cật ne vom afunda ȋn manuale și cǎrți descriptive și analizante, cu cật vom mǎsura și cataloga, cu atật ne vom ȋndepǎrta de sensul lor. Creația acestor oameni era fǎcutǎ ȋntr-un cosmos ȋnsuflețit ȋn care lucrurile, timpul, oamenii, natura, aveau alt rost și alt chip decật pentru noi azi.

Pentru cǎ ceea ce ne-au lǎsat ei “ȋnscris” este ȋnvǎluit ȋn tainǎ, ȋn sensuri profunde și ȋn simboluri ascunse, am cǎutat un mijloc potrivit de traducere ȋntre ei și noi și am gǎsit cǎ cel mai nimerit ar fi sǎ mǎ aplec peste textele cele mai vechi ȋn care se descrie “taina” olǎritului, ȋn vechile Upanishade.

Ȋn Satapatha Brahmana, ȋn White Yajurveda, ȋn patru Samhitas din Black Yajurveda  și ȋncǎ alte lucrǎri este descris procesul fabricǎrii acestor vase dupǎ criteriile ariene, care sunt, dupǎ cei ce le scriu, criterii unice potrivite pentru ritualul religios, cu alte cuvinte, plǎcute zeilor. Numai vasele fǎcute de mậna olarului (sau ale olǎresei, femeia fiind cea care conducea ritualul), sunt acceptate de divinitate, pe cậnd cele fǎcute de roatǎ ȋși pierd proprietǎțile cǎutate. Se cautǎ cu grijǎ lutul care se pune pe un loc special destinat, acoperit cu nisip. Peste lut, elementul pǎmậnt, se adaugǎ apa – elementul ceresc. Sunt cinci substanțe, cǎci “pǎmậntul ȋnsuși a fost creat din cinci substanțe”; se amestecǎ deci praf de piatrǎ, samota (praf de argila arsǎ ),pǎr de caprǎ (elementul animal), anumite pǎrți din ierburi (elementul plantǎ). Femeia apoi face o placǎ din lut pe care o pune ca bazǎ, peste care omul ei face ȋn continuare vasul din trei benzi-suluri de lut pe care pune “trei semne”, apoi ȋl modeleazǎ pe dinǎuntru și pe dinafarǎ folosind “mǎsurile divine de grosime și ȋnǎlțime” dupǎ care vasul se netezește și șlefuiește cu mǎnunchiuri de iarbǎ, arderea se face o zi și o noapte, iar la urmǎ vasul fierbite se umple cu lapte de caprǎ sǎ se rǎceascǎ – se definește deci aici o tehnicǎ superioarǎ, aceea a “coacerii ȋncete”, fǎcutǎ la temperaturǎ mai scǎzutǎ, procedeu care se recomandǎ și azi pentru obținerea unui obiect de calitate.

Este surprinzǎtor cum, ȋn religia Vedelor, care este o religie ce favorizeazǎ bǎrbatul, se insistǎ deci ca femeia sǎ participe cu partea ei importantǎ. Mai mult, la anumite vase pentru anumite ritualuri se insista ca ele sǎ fie fǎcute numai de femeia preotului și nu de el, ceea ce indica o origine a meștesugului foarte veche, dinaintea Vedelor, dintr-un timp ȋn care femeia era cea care le fabrica – lucru considerat ca sigur ȋn cazul Cucutenienilor.  Se mai insistǎ ȋn aceste texte vedice, care sunt mult mai recente (ȋntre 1000 ȋ.e.n si 900 e.n) decật perioada care ne privește pe noi, pe faptul cǎ zeița Aditi – Zeița Mamǎ a tuturor lucrurilor – ȋi protejeazǎ pe arieni. Ea este Mama Pǎmậnt, ea “ȋl ajutǎ sǎ sape pǎmậntul, dar fǎrǎ sǎ-l rǎneascǎ”, și așa, “cu ajutorul lui Aditi face el ukha-, baza vasului”.

     Ukha- fiind fundația vasului, deci partea fundamentalǎ, acesteia i se aduc un fel de ode, adresate direct (bazei vasului): “Dishana este cunoaștere – zeița te va lumina ȋn casa pǎmậntului”; “zeițele te vor arde”; “Varutri e noapte și ea e ziua – Varutri-  doua zeițe te vor arde pe tine, ukha-”; “ele ard toatǎ ziua și toatǎ noaptea”. E important sǎ fie fǎcute vasele dupǎ ritualul potrivit, cǎci “zeițele, femeile primilor zei au fǎcut primele ukha-” aflǎm din Maytrayani Samhita, iar Satapatha Brahmana spune: “Marea Aditi, ea face vasul, cu ȋndemậnare și forțǎ, cu mậinile ei amậndouǎ.” – iar aici textul se referǎ atật la vasul de lut, cật și la pǎmậntul pe care trǎim, baza vieții.

Ȋnțelegem deci cǎ lutul este trupul zeiței, iar apa este cerul; iar ukha- , fundația vasului de lut este pǎmậntul oamenilor și-al zeilor (este ȋn relație cu zeii Vasu).

     Kathaka Samhita este foarte prescriptivǎ: “vasul se va face numai din trei benzi”; aceasta pentru cǎ vasul este mai mult decật un obiect, e o ființǎ cosmicǎ. Dacǎ partea de jos este spațiul nostru, omenesc, ȋn care trǎim și suntem ȋndrumați și protejați de zeii binevoitori, banda a doua este ȋn relație cu spațiul aerian dintre cer și pǎmậnt – sunt rudras, aspecte ale lui Shiva-Rudra – temperamente și energii ale naturii care ne guverneazǎ existența; unele sunt vậnturile, suflul vieții. A treia bandǎ, cea superioarǎ, este Cerul cu sǎlașul zeilor cerești.

Aceastǎ ȋmpǎrțire a lumii ȋn trei spații este foarte persistentǎ ȋn multe culturi, dar aici voi menționa doar pe cele care ne interesezǎ pe noi. Ȋn Ukraina arheologii au identificat clar atật petroglife cu vechime de 22-30 000 ani care la fel, ȋmpart spațiul ȋn cele trei zone, cật și tumuli, presupus similari cu movilele neexplorate de la noi din țarǎ; ȋn acești tumuli, sau kurgani, ceremonialul de ȋnmormậntare reflectǎ, la fel, aceeași viziune a lumii ȋn trei spații, ȋn care omul intra prin moarte numai ca sǎ se regenereze și sǎ renascǎ la viațǎ din nou.

S-au gǎsit ȋn Oltenia, la Cǎscioarele, printre alte obiecte cum ar fi Panteonul de la Cǎscioarele, și doi stậlpi din teracotǎ cu ȋnǎlțimea de 2,3 metri, cu diametrul de 0,5m, ȋntr-o ȋncǎpere largǎ de 72m2, cu destinație culticǎ; stậlpii au o vechime ȋntre 4500 -5000 de ani, și ar fi avut rol de “tatana, sau axul lumii”. Unul dintre ele are și acuma, dupǎ trecerea miilor de ani, un aspect deosebit de frumos, de parcǎ ar fi ieșit din mậna unui Vasareli, celebru grafician francez al anilor ‘60. [fig 10,11]

Dar ce uimește aici este cǎ același design s-a gǎsit și pe o rocǎ pictatǎ ȋn Jaora, India, ȋn regiunea Bhopal. Este cunoscutǎ de specialiști ca fiind reprezentarea cosmosului cu cele trei nivele (Newmayer, 1933).

Nu este singura asemǎnare cu obiecte sau culturi diferite și aflate la mare distanțǎ. Obiectele Cucuteni Tripolie au o asemǎnare peste posibilitatea coincidenței cu obiecte – mai recente chiar cu un mileniu – din China, cultura Yangshao. [fig 12,13, 14]

Se poate vorbi la infinit despre unicitatea sau ȋntaietatea atậtor artefacte gǎsite pe pǎmậntul Romậniei și ȋn areale care au fost, ȋntr-un chip sau altul, ȋn legaturǎ cu acest popor,  a cǎrui unitate de limbǎ, culturǎ, civilizație și tradiție este de mirare și de aceea greu de crezut.  Se poate vorbi de tabletele de la Tǎrtǎria cu scrisul anterior Sumerului, de tǎblițele de la Vadu Rǎu, Fǎrcașa, gǎsite ȋn 2009, pentru cine nu crede ca cele de la Tǎrtǎria erau veridice; se poate vorbi  de atậtea și atậtea dovezi, de la atậtea culturi ale cǎror urme se mai gǎsesc ȋncǎ pe pǎmậntul nostru. [fig 15, 16]

Un popor care mai mult a fost gậnditor la rậnduielile Cosmosului decật la ale rǎzboiului, (vezi Gậnditorul de la Tậrpești, cu mult precursor al celui de la Hamangia – inscris de altfel pe lista a primelor 10 obiecte ale umanitǎții care nu trebuie sǎ disparǎ; vezi cei patru gậnditori de pe vasul de la Gậrla Mare, vezi-i pe cei patru prinși pe vecie ȋn Hora de la Frumușica) atật cật a ținut vremea Marii Zeițe, ȋntruchipatǎ ȋn mii de reprezentǎri care ne-au rǎmas peste milenii, pậnǎ cậnd s-a ȋntậmplat ceva , poate un cataclism climatic, o rǎcire a vremii și Cucutenii nu s-au mai exprimat așa cum știau ei, cam ȋn urmǎ cu vreo 4500 de ani; de-atunci puterea a fost luatǎ femeii și datǎ bǎrbatului – de-atunci am devenit și noi rǎzboinici, așa cum ȋi știm pe Daci, și-n imnul țǎrii meritǎm mǎcar sǎ-l avem și pe Decebal, nu doar pe Traian. [17,18,19]

Dar Cucutenienii, și toate neamurile care s-au perindat, s-au așezat și au creat culturǎ și civilizație pe acest pǎmậnt nu au murit, ei au rǎmas vii ȋn vorbǎ (dar asta e altǎ istorie), tradiție, ȋn port, ȋn obiectele și casele noastre de la țarǎ – atật cật le mai știm de la bunici. Am stat și eu pe scǎunelul cu trei picioare, ghemuitǎ la masa rotundǎ ce se așeza ȋn mijlocul odǎii, lậngǎ vatrǎ, cậnd se turna mǎmǎliga. Am mậncat și eu cașul cald din cǎuș tot ca acela de la Cucuteni. Dar iile? Iile noi au pierdut “codurile cosmice” și simbolurile Cucutenienilor, dar cele de pậnǎ la 1900, ca cele culese din grija Dnelor. Elena Cornescu (Album de Semne Cusute -1906) și a Elisei I. Brǎtianu (Cusǎturi Romậnești – 1942) pǎstreazǎ aceeași legǎturǎ veche a omului cu cosmosul. [fig 20,21,22 ]

Ca și dacii noștri, de altfel – ei, “barbarii” au mai știut de svasticǎ. [fig 23, 24]

Și uite-așa, a trebuit sǎ cǎlǎtoresc nu numai prin spațiu, dar și prin timp, ca sǎ-mi aflu, precum  Santiago, comoara nici mǎcar visatǎ “chiar la mine sub pat’, aici, la mine-acasǎ – Cucuteniul strǎmoșilor, la 50 de km distanțǎ. Om fi avậnd și noi Romậnii, ceva din sậngele lor, cǎ semne sunt prea multe.

Prof. Mirela Pintilie Jaber