Comoara ascunsă, care existǎ ȋn fiecare dintre noi, iese în evidență doar prin apropierea unuia fațǎ de celǎlat și devenirea noastrǎ de prieteni adevărați. Mi-a luat mai mult de două decenii din viața mea pentru a înțelege de ce Aristotel a ridicat prietenia la rangul de cea mai înaltă valoare umană. De ȋndatǎ ce am ȋnceput să o cultiv și sǎ o dezvolt, cât mai mult, cu beneficiile ei reale și nesfârșite, nu numai cǎ înțelegerea afirmației lui Aristotel mi-a devenit clarǎ, dar puterea  transformatoare a prieteniei asupra acțiunii ȋn viațǎ s-a resimțit vibrant ȋn sufletul meu.

 

„Omul se străduiește pentru slavă, onoare, faimă, pentru ca toată lumea să-i cunoască numele. Bogația acumulatǎ prin creier și mână devine o putere în țară. Dar când el se apropie de sfârșitul vieții și privește înapoi la anii de strǎdanie ai vieții lui constată că fericirea nu depinde de nici una dintre acestea, ci de dragostea prietenilor”. Aristotel

 

Cea mai mare bucurie a mea față de gloria prieteniei vine din inspirația divinǎ care ne permite, prin excelențǎ, să construim poduri între inimile noastre, sǎ ne conectăm profund unul cu celălalt, sǎ ne cunoaștem și să învățăm împreună că, în cele din urmă, suntem cu toții parte din același ȋntreg, în ciuda tuturor disocierilor pe care societatea și regimele politice ni le impun.

 

Copilǎria mea a fost lipsitǎ atât jucǎrii cât și de cǎrți. Poveștile spuse de pǎrinții mei au fost puține la numǎr, cǎci nu aveau nici timp, și nu știau prea multe povești. Cu toate acestea, ei m-au ȋndemnat sǎ comunic cu Dumnezeu. La ȋnceput ȋnchideam ochii și ȋmi imaginam tot ce ȋmi lipsea in lumea materiala. Eram fericitǎ. Mai târziu, acest joc al imaginației s-a transformat ȋntr-o gândire lǎuntrica, ca apoi sǎ descopǎr treptat un tǎrâm fascinant al existeinței mele umane. Ȋmi plǎcea din ce ȋn ce mai mult sǎ descopǎr cǎ ȋn lumea interioarǎ existǎ o dimensiune a fericirii, care nu are corespondent al lumii fizice, o fericire pe care nu o putem percepe cu ochii fizici, oricât ne-am strǎdui. Aveam 12 ani când  am primit prima mea carte. Câțiva misionari creștini și-au asumat riscul sǎ distribuie Biblia, public, ȋn vremea regimului comunist. M-am numǎrat și eu printre cei care au primit-o. A fost pentru prima datǎ ȋn viața mea când am simțit sentimentul de proprietate și iubire materialǎ. Biblia devenise cel mai bun prieten al meu. Cu mintea mea fragilǎ și limitatǎ ȋn ȋnțelegere, mǎ strǎduiam zilnic sǎ pǎtrund ȋn ȋnțelesul cuvintelor sale vii. Ȋmi era greu, dar nu imposibil. Și nici nu renunțam. Sunt multe oglinzi ale vieții mele care s-au nǎscut de acolo pânǎ când am ieșit treptat din lectura acelei cǎrți sfinte și m-am adâncit ȋn lectura filozoficǎ și de științǎ a lumii. Ȋmi notam tot ce rezona cu sufletul meu. Deprinderea de a citi fragmente și a ȋnchide ochii sǎ reflectez asupra conținutului cuvintelor mi-a rǎmas pânǎ ȋn ziua de astǎzi.

Dupǎ cǎderea regimului comunist, și ȋncheierea primului meu capitol de viațǎ, de 23 de ani, setea mea de cunoaștere a devenit și  mai aprigǎ. Având acces mai pe larg la mijloacele de cunoaștere din plan material, ȋmi potoleam setea de cunoaștere  cufundându-mǎ în oceanul Revelațiilor Divine. Când Sfântul Coran a fost tradus în limba română, nu-mi puteam stǎpâni curiozitatea de al cunoaște. Am mers pânǎ ȋntr-acolo ȋncat i-am cerut Imamului Mangaliei, a cǎrui soție ȋmi era prietenǎ și colegǎ de serviciu ȋntr-o școalǎ gimnazialǎ din oraș, sǎ mǎ ajute sǎ cuprind ȋnțelesul și mai profund al Cuvintelor Coranice. Spusele lui Muhammad: „Nici un om nu este suficient de înțelept de unul singur. Fǎ-ți-l prieten pe cel ce ȋți aduce grație divinǎ și nu pe cel asupra cǎruia tu ești mai bun”, au rǎmas ca o emblemǎ, adânc imprimatǎ ȋn inima mea. Aceste declarații magnifice și multe altele pe care le-am întâlnit in studiile vieții mele mi-au ȋnǎlțat convingerea personalǎ că fiecare prieten deschis nu este decât un dar ceresc care contribuie la înflorirea continuă a sufletelor noastre. Stǎ ȋn puterea noastra sǎ ni-I atragem, prin forța de energie și acțiune,

 

Ȋmi aduc aminte de cartea, pe care am citit-o ȋn perioada de liceu, “Dacǎ Soarele Moare”, de jurnalistul italian, Oriana Fallaci, a cǎrei anchetǎ ȋntreprinsǎ la NASA, ȋn Houston, devenise parte și din viața mea. Mǎ imaginam ca fiind prezentǎ la toate interviurile pe care Fallaci le luase astronauților, la informațiile despre probele fizice și psihologice pentru pregǎtirea și antrenarea lor și la multe alte activitǎți fascinante din viața acestor oameni ai spațiului. Cine ar fi putut crede cǎ destinul meu avea sǎ mǎ ducǎ, la 18 ani dupǎ lecturarea acestei cǎrți, care a rǎmas și fǎrǎ coperți de la studiul ei intens, pe tǎrâmul SUA, chiar ȋn Houston. Am putea spune cǎ ȋntâmplarea a facut sǎ mǎ cǎsǎtoresc cu un inginer la NASA care se ocupǎ de siguranța și controlul Stației Spațiale Internaționale și astfel priteniile cu astronauții și familiile lor, participarea ȋn comun la diverse activitǎti private și profesionale sǎ devinǎ parte și din viața mea. Dar cine știe cu adevǎrat? Eu tot ce pot ști este cǎ veridicitatea spuselor lui Aristotel se confirma la tot pasul vieții noastre.

“Energia minții reprezintǎ esența vieții.”

 

 

 

 

NU S-A PUBLICAT LUMINA

 

Luminǎ și-ntuneric, coexistǎ?

Sunt ele douǎ forțe ale naturii?

E una ȋn putere decât alta?

Și frica ne ȋngheațǎ rostirea-n colțul gurii?

 

Ca sǎ aflǎm Cuvântul, ȋn forța lui pǎtrunzǎtoare,

Cǎci nu cu minte-ncepem orice cǎrare-n viațǎ,

Ci cu puterea noastrǎ dacǎ dorim plimbare,

Ȋn cǎutarea graniței dintre-ntuneric și luminǎ.

 

Cuvânt și minte, forța personalǎ?

Cadrul lumesc și roata veșnicei pieiri,

Avem nevoie de-o libertate triumfalǎ,

Ca sǎ putem pǎtrunde-n taine și iubiri?

 

Iubire, nu de cuvântul și cartea omeneasca

Care slǎvesc continuu a ceea ce sun “eu”,

Și care-aratǎ, cu convingeri, ȋn lumea lor fireascǎ,

Cǎ partenerul de la masǎ, de mult nu mai e omul, ci este Dumnezeu.

 

Iubire de luminǎ și nu de ȋntuneric,

O forțǎ modelatǎ de gândul nostru, aici,

Iubire și mister, când nu-nțelegem vrednic,

Și ne-mbrǎcǎm ȋn roba, ascunsǎ-n licurici.

Mǎ-ntreb atunci, nedumeritǎ, unde-i lumina,

Pe care omul o descrie cu condeiul?

Am mers mult prea departe, cu tot ce apucǎm?

Și-am pǎrǎsit tǎrâmul, ca sǎ-nțelegem “eul,”

Prin maldǎre de cǎrți, ca se le publicǎm?

 

Devine tot mai greu ca sǎ ȋnțelegem,

Când este ȋntuneric și unde e lumina?

 

Este cunoașterea doar una, sau ramuri tot creǎm?

Ca sǎ-nțelegem Adevǎru-n viațǎ și Cartea cǎ-i divinǎ?

Eu, nu din fricǎ de-ntuneric, ci de iubire de raza ei seninǎ,

N-am publicat lumina, pentru cǎ vreau doar sǎ cooperǎm!

 

Mioara Gram – Huston, Texas, 26 mai 2018