Noi românii, ne-am nǎscut iubitori de frumos, mǎrturie pentru acest lucru fiind costumul nostru popular, purtat de mii de ani, ȋncepând cu strǎmoșii noștri dacii și pânǎ ȋn zilele noastre.
Dar cea mai importantǎ piesǎ a costumului nostru popular este IA sau „cămaşa cu altiţă” (chenar) aşa cum mai este ea cunoscută. IA nu este o bluzǎ banalǎ, este o adevărată opreă de artă încărcatǎ de simboluri profunde, vechi de milenii. Indiferent de regiunea geografică din care provine, o ie spune o poveste. IA este o mǎrturie vizibilǎ a satului traditional românesc, a istoriei noastre milenare ȋn spațiul carpato-danubiano-pontic,simbol tradițional românesc.
Prima Academie a Iei din România ia fiinţă la Tulgheş ȋn județul Harghita. Ideea înfiinţării unei Academii a Iei, un centru de ţesături şi cusături tradiţionale, îi aparţine doamnei Cristina Timariu, care îşi doreşte ca aceasta să fie punctul de plecare în păstrarea tradiţiilor şi a identităţii naţionale.
Doamna Cristina Timariu a acceptat cu plǎcere colaborarea cu revista ORIENT ROMANESC , vom avea ȋn paginile noastre, articole semnate de domnia sa și de IA Academia- Tulgheș. (https://www.facebook.com/IA-Academia-Tulgheș)
Multumim pentru aceasta colaborare pe care o dorim cât mai lungǎ și mai fructuoasǎ, pentru a promova peste hotare IA, acest monument al istoriei românești.
IA AcademIA, este un concept care a luat naștere la Tulgheș din nevoia sufletului, nevoia de a ne regăsi o parte din rădăcini, nevoia de a păstra vie memoria celor dragi, celor care au făcut ca astăzi să fim un întreg. Și pentru că, pe la Tulgheș a trecut linia frontului și chiar granița Imperiului, pentru că românii noștri mureau înjunghiați de sabia hortistă apărându-și tot ceea ce este românesc, fiind în ajun de Centenar ( 2017 anul înființării ) ne-am gândit la o reconstituire a portului popular , în localitate existând încă piese valoroase și foarte vechi. Apoi, a apărut campania Give Credit, derulată de comunitatea La Blouse Roumaine.
Pe scurt, mari designeri internaționali care folosesc portul nostru popular în colecțiile lor, în copie de 1 la 1, fără a menționa sursa de inspirație. În urma campaniei, și pe fondul nevoii comunitații, a apărut IA AcademIA.
Ce este IA AcademIa?
În primul rând, a debutat pe 31 Iunie 2017, în cadrul unei mari și frumoase sărbători găzduite de Muzeul din Tulgheș, fiind precedată de mai multe evenimente dedicate portului popular. La Simpozionul de lansare a Academiei, moment în care s-au trasat și viitoarele direcții de funcționare, au participat alături de meșterii populari și comunitatea tulgheșeană, specialiști în etnografie și oameni de cultură, din partea La Blouse Roumaine, Andreea Tănăsescu, Muzeul Național al Literaturii din Iași, Andrea Tacu, Muzeul de Istorie și Etnografie Tg Neamt, Roxana Diaconu, Muzeul de Etnografie Piatra Neamț, Florentina Buzenschi, Unuiunea Scriitorilor Români Filiala Brașov, poetul Ionel Simota, profesor, etnolog și autor Nicolaie Bucur, prozator Anton Geangalău și nu în ultimul rând, designerul Agnes Toma .
IA AcademIA, este un loc în care se învață, se conservă și se promovează patrimoniul cultural textil din zonă. Primul student al Academiei este designerul Agnes Toma care, dă un exemplu de cum ar trebui să lucreze fiecare designer care împrumută în colecțiile sale, elemente culturale. În primul rând, învață direct de la sursă, simte vibrația locului, își însușește semiotica locală și citează sursa de inspirație, în acest caz, colecție inspirată de Ia de Tulgheș. IA AcademIA și-a început munca de cercetare, in acest moment centralizăm fotografii și cărți poștale vechi cu portul popular tulgheșean, studiem iile și cămășile cele mai bătrâne pentru a putea stabili clar, care este modelul autentic local. În curând, va exista
un catalog online cu copywright și modele de ii care vor putea fi consultate pentru a fi reproduse. O dată cu începerea anului școlar a debutat și Cercul de cusături unde copiii vor învăța să coasă și să țeasă. Se lucrează la un site unde meșterii populari din Tulgheș, își vor expune creațiile și vor putea vinde ceea ce lucrează, primind comenzi de la iubitorii de textile autentice. În prezent, Ia AcademIa are o frumoasă colecție de ii centenare, fiecare ie având propria poveste, povești reale, culese din sat. Colecția “ IA Centenară de la Tulgheș și poveștile ei” a fost prezentă în mai multe locații și expusă timp de o lună de zile la Muzeul de Istorie din Bacău, am fost prezenți la Conférence des femmes de la Francophonie ce a avut loc în Palatul Parlamentului din București, am onorat toate invitațiile din țară : Piatra Neamț, Bicaz, Miercurea-Ciuc, Iași, școli, muzee și sărbători la care am luat parte cu mare bucurie.
Povestesc cu drag ori de câte ori am ocazia, aceste minunate istorii ale istoriei satului românesc, le povestesc cu emoția pe care mi-au transmis-o cei care mi-au întruchipat prin viu grai aceste crâmpeie de viață, mici zale din lanțul istoriei mari, o întreagă istorie individuală. Este fascinant să simți un strop din ceea ce au simțit acești oameni sau urmașii lor. Și da, românii au avut mereu o relație specială cu portul lor. Deși au spus intotdeauna că “ nu haina îl face pe om”, s-au identificat adesea după port și după elementele distinctive de pe acesta. S-au exprimat prin port, de era sărbătoare sau necaz, știau după cum erau megieșii îmbrăcați. Intre român și cămeșa lui a fost mereu o relație specială, nu numai pentru că “ e mai aproape cămașa de om decât haina” ci pentru că, acea cămașă era legătura lui cu acasă, țesută și cusută de mâinile mamei sau ale iubitei, de mâna iubitoare a surorilor, împletită cu rugăciunile bunicilor și trudită cu iubire, o purtau românii pe sub tunică pe front, le dădea cămașa lor putere, apartenenta locului, rădăcini. Femeile își arătau măiestria, priceperea si feminitatea, frumos a mai iubit poporul nostru haina strămoșească ! Purtau straiele naționale la Horă și chiar la cea mai dragă Horă, Hora Unirii, fii și fiicele României care avea să fie cândva “dodoloață”, au purtat straie naționale. Hora, momentul acela de comuniune ludică și spirituală, întregul acela care unea comunitatea, astăzi i-am spune team building si cel mai probabil, ar costa mult organizarea.
Pe atunci, din veșnicii parcă, hora era punctul de început, întâlnirea, regăsirea, un cumul de energii frumoase. Identități și suflete adunate într-o împreună simțire, acolo se nășteau multe familii, familia nucleul societății. Hora, unitate în diversitate, atât de minunat. Sunt însemne specifice pe fiecare cămașă, un adevărat blazon al satului sau al gospodăriei, fiecare femeie ticluia un model doar al ei și alor ei, coarnele berbecului însemn al puterii si fertilității, zăluța semn al eternității și multe alte cusături dar, printre cele mai frumoase și mai curajoase semne, de departe un strigăt de luptă și de apărare a identității naționale, este cămașa care “poartă tricolorul”. Atunci când tricolorul a fost interzis în Ardeal, femeile și-au dus și ele lupta dreaptă, lupta nevorbită, lupta de păstrare a identității naționale, au transmis mai departe în familii, dragostea de neam și țară și au cusut ascuns prin florile și semnele din cămăși, puncte și mărgele colorate în albastru, galben și roșu. Era mândrie mare ca ia să poarte tricolorul, cred că acul le-a fost sabie acestor femei și au împuns în suflete generațiilor pe care le-au educat, această iubire de neam, curajul lor de a se exprima chiar fără Facebook sau #hashtag. Este minunat și profund costumul național iar ia, ia este culmea cea mai înaltă a exprimării lăuntrice prin tot ceea ce simbolizează ea. Suntem un popor frumos la suflet și la chip, de noi înșine depinde ce arătam lumii.
Mă bucur să văd implicarea comunitații noastre din Liban față de promovarea imaginii României pe acele meleaguri. Mă înclin și vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți! Port un respect deosebit romanilor plecați departe de casă, tuturor celor care duc în suflete doruri, dor de mama, dor de tata, dor de copii, dor de acasă și cine știe câte alte ofuri. Trec toate mai ușor împreună. M-a întrebat cineva cum văd eu, România Mare, o văd ca pe o Voievodeasă îmbrăcată în ie de borangic, o ființă maiestuasă și bogată, o zeiță a iubirii de neam,o eroină ce înalță un drapel mare și falnic, o mamă ce-i strânge pe toți ai ei pe lângă masă, România mea Mare este mândră oriunde în lume că e Româncă, e respectată pentru că se respectă, este iubită pentru că se iubește, este sclipitoare pentru că are inteligență, este bogată pentru că are oameni demni și harnici, România mea Mare este așa cum vrem noi să fie, este așa cum o arătăm noi lumii, este așa cum ne simțim noi și ne va da ceea ce îi dăm noi ei, poate mai mult pentru că e binecuvântă.
Cristina Timariu
FLOAREA TIMARIU
În vara lui ’44, Floarea Timariu avea 24 de ani, era căsătorită cu Grigore a lui Gheorghe a Titului din Pintec. Ea, Floarea, se trăgea de la Bicazul Ardelean, de peste deal de Pintec. Avea la vremea aceea 3 copii, Mărioara, Grigoraș și Ileana, nou născută. Pe Grigoraș avea să îl piardă în acel an dar, Dumnezeu avea să-i dea încă 9 copii, au fost 12 de toți. Frontul avansa puternic iar Pintecul, era graniță a Imperiului. Jandarmii, au început evacuarea populației în vederea refugierii. Floarea, și-a lăsat cei doi copii mai mari sus, la Piciorul Tablii unde locuia cu socrii, și-a luat fetița neînțărcată încă, și a dat fuga peste deal, la Bicaz să-și anunțe părinții de plecarea în pribegie. Grigore, soțul ei era plecat pe front, rămăsese singură, cu socrii și copiii, știa că ai ei sunt îngrijorați și-a dat fuga să-i liniștească. Era un drum prin munte de 4 ore între Pintec și satul ei de obârșie. Trebuie să fi fost un drum anevoios și greoi, își schimba copilul la umbra brazilor, alăpta, căra odorul și cu siguranță, un bagaj cu schimburi pentru copil și merinde, câte mai găsise . Ajunsă la casa părintească, a dat buzna să-și îmbrățișeze mama și să-și potolească jăratecul din suflet la pieptul ei. Dar, mama și cei dragi nu mai erau, fuseseră evacuați iar casa, ocupată de armata eliberatoare. Povestea Floarea că, a văzut cum pe lada de zestre a mamei stătea soția unui soldat rus ( așa și-a imaginat ea, că ar fi soția unuia dintre soldații din casă ), spunea că i s-a sfârșiat inima văzând toate lucrurile mamei sub bocancii soldaților. În disperarea ce a cuprins-o, a luat fața de masă țesută de mama ei, era pusă pe una din mese, a ridicat-o pe femeia de pe ladă și a scos tot ce a apucat în grabă din lădoi, avea nevoie de pelinci curate pentru copil, înțelesese că nu poate înnopta acolo, știa că trebuie să străbată iar munții să ajungă la ceilalți copii. Povestea Floarea Timariu, că nimeni n-a zis nimic când a năvălit, preț de un minut sau două, în casa părintească, i-au privit surprinși tulburarea și i-au dat pace.
Drumul de întoarcere a mistuit-o atât fizic cât și sufletește, se gândea dacă avea să-i mai vadă pe ai ei și cum îi va găsii pe copii lăsați în Pintec. În starea ei, nu a mai ocolit tranșeele pe cărările știute și a fost prinsă de soldații Imperiului. A fost somată și amenințată să se întoarcă. Dar, unde? Unde avea ea să plece fără ceilalți prunci ? Femeie puternică, cu focul unei mame despărțite de copiii ei, Floarea reușește să se facă înțeleasă, știa câteva cuvinte în limba soldaților iar aceștia învățaseră și ei câteva cuvinte romanești. Un soldat, i-a luat fetița și a ținut-o în tranșeu până când mama, a trecut undeva mai pe la deal, unde se putea trece fără pericol. Și-a luat copila și-a fugit spre bordeiul socrului, a văzut din depărtare, carul cu boi încărcat de Gheorghe a lui Titu Timariu cu ce putuse lua din casă pentru pribegia ce-i aștepta. Când a ajuns ea, jandarmii îl somau pe socrul ei să plece, acesta se ruga pentru înțelegere, își aștepta nora, mama nepoțeilor aflați cu el. Au plecat în refugiere, s-au întors acasă când timpurile s-au mai limpezit.
Din lada de zestre a mamei, Floarea, a luat la repezeală ce a apucat, câteva pânze, țesături și ia din imagini, o ie simplă, cu pânză țesută în casă și cusută de mama Floarei
Timariu, o ie cu o mie de lacrimi, o ie amintire a zbuciumului unei femei tinere, mamă, fiică și soție, purtând toate durerile și îngrijorările ei dar, și grija pentru zestrea părintească.
Astăzi, Floarea nu mai este, au rămas în urma ei 10 copii ( din 12 născuți ) peste 40 de nepoți, mulți strănepoți și tot ceea ce a țesut și a cusut cu drag o viață întreagă.
Cristina Timariu
Ia cu flori și fiori
În 1923, Floarea era o copilă de doar 5 anișori, avea un frățior mai mic, povestea bătrână fiind, că mama ei cosea mereu până târziu în noapte la o cămașă pe care vroia s-o poarte de Crăciun, îi plăcea mult Floarei să-și privească mama, să-i privească lucrul. Era Sfântă Mărie Mică, Hram pe Barasău la Corbu, unde era căsătorită Maria Citirigă de pe Rezu Mare ( Tulgheș ) , mama Floarei. După o ceartă conjugală, de la o mândră oacheșă din sat, soțul decide să-și scoată tânăra soție și pe cei doi prunci și să-i trimită înapoi la Tulgheș. În graba lucrurilor, micuța Floarea, văzând că mama împachetează iute, și-a luat o trăistuță în care a pus lucrul de mână al mamei, ia începută.
Timpul s-a scurs, viața s-a așezat spunându-și povestea ei, cu lacrimi, cu zâmbete, cu doruri, cu regrete și cu năzuințe. Floarea s-a făcut mare, Maria și-a crescut copiii și și-a refăcut viața, doar ia din traistuță a rămas neterminată. Floarea s-a îndrăgostit de Ilie Voaideș și feciorul a cerut-o de soție, părea că dragostea a învins necazul și viața se va scurge frumos mai departe. Înainte de nuntă, Războiul și-a arătat colții și tinerii îndrăgostiți au trebuit să plece în refugiere. În noaptea aceea aprigă, Floarea și-a îmbrățișat pentru ultima dată mama care, vrând să-i dea un dar special, un dar de nuntă și de aducere aminte, îi oferă fetei traistuța cu ia începută cu mulți ani în urmă și încă neterminată, neterminată ca și prima ei poveste de iubire : ” Este tot ceea ce ai luat din casa tatălui tău, eu am început-o, termin-o tu cum îți va place și să fii fericită!”
Au ajuns tinerii peste munți la Vatra Dornei, s-au stabilit în Bucovina de unde au revenit la ceva timp dupa al doilea Război Mondial. Floarea, a cusut ia mai departe, a cusut tricolorul interzis la acea vreme în Ardeal, l-a cusut în flori, a împrumutat modele și culori din Bucovina dar, a păstrat și specificul tulgheșean pus de mămuca ei cea dragă. Floarea Voaideș, a păstrat ia cu sfințenie, ca pe un dar de preț al mamei, mai înainte să moară, i-a dat-o nepoatei Cioancă Ungureanu Elena căreia i-a împărtășit și povestea acestei cămăși, o comoară a poporului român, o capodoperă cusută cu mărgele și mult drag.
Cristina Timariu