ANTON DUMITRIU (31 martie 1905, Brăila, România – 8 ianuarie 1992, București, România) a fost un filosof, matematician și logician romận.
S-a nǎscut la 31martie 1905 la Brǎila, urmând cursurile școlii primare și liceul ȋn orașul natal. Ca student al Facultǎții de Științe a Universitǎții din București, i-a avut ca profesori pe celebrii dascǎli : Gheorghe Țițeica, Dimitrie Pompei, Traian, Lalescu, Octav Onicescu, la 24 de ani fiind licențiat ȋn matematicǎ. Ȋntre 1920 și 1933 este profesor la Școala Normalǎ din Brǎila, iar intre 1933 și 1938 la liceul ̎ Mihail Eminescu ̎ din București. Ȋn acest interval de timp, studiazǎ o serie de cursuri de filozofie, iar ȋn 1938 ȋși susține doctoratul ȋn litere și filozofie cu teza Bazele filozofice ale științei, ȋn fața unei comisii al cǎrei președinte a fost C.Rǎdulescu-Motru, referent fiind P.P.Negulescu, iar unul din membrii comisiei fiind I. Rǎdulescu-Pogoneanu. Ȋn momentul intrǎrii sale ȋn Universitatea din București existau douǎ curente pedagogice, unul al lui Nae Ionescu, (printre studenții cǎruia s-au numǎrat PetreȚuțea, Mircea Eliade, Emil Cioran, eminentul latinist de mai târziu David Popescu) care practica o libertate de gândire deosebitǎ, de la ȋnceput atacậnd cu studenții cele mai variate aspecte filozofice și teologice ; al doilea al lui Rǎdulescu-Motru care considera cǎ ȋn prima fazǎ studenții trebuie sǎ aprofundeze materia și apoi sǎ treacǎ la cugetare liberǎ și dispute universitare. Ȋn 1934 A.Dumitiu este asistent la cursul de geometrie descriptivǎ de la Școala Politehnicǎ din București. Ȋn 1938 devine asistent la cursul de Logicǎ de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universitǎții din București, la care urcǎ treptat gradele universitare de Conferențiar și Profesor titular al Catedrei de Logicǎ. Ȋntre 1946 și 1948 este deputat al Parlamentului, dar ȋn 1948 este ȋnlǎturat de la Universitate odatǎ cu toți marii dascǎli ai Universitǎții. Dupǎ o absențǎ de circa 16 ani din viața socialǎ, ȋn 1964 este numit cercetǎtor la Centrul de logicǎ al Academiei și mai tậrziu, șeful sectorului de cercetǎri privind logica clasicǎ, ȋn același Centru, unde scrie lucrarea Mecanismul logic al matematicilor, publicat de Editura Academiei ȋn 1968.
Activitatea publicisticǎ
Debuteazǎ ȋn timpul liceului, cậnd face cronici științifice la ziarul local Cuvậntul din Brǎila. Ȋn aceeași perioadǎ colaboreazǎ la Revista Științelor și Cǎlǎtoriilor din București.
Ȋntre 1942 și 1947 este drector al publicaței universitare Caiete de Filozofie. Materialele care apǎreau ȋn Caiete de Filozofie erau prezentate in cicluri de conferințe anuale ținute sub titulatura Științǎ și Cunoașere, al cǎror inițiator și organizator a fost A. Dumitiu. Ȋntre 1944 și 1946 este directorul sǎptǎmậnalului Democrația. A colaborat la cele mai importante reviste romậnești de filozofie și culturǎ : Revista de Filozofie, Revista Fundațiilor Regale, Azi, Facla, Dacia Nouǎ, Acta Logica, Revue Roumaine des Sciences ( seria Logica) și altele. A publicat ȋn reviste internaționale : Scientia (Milano), International Philosophical Quarterly (New York), Notre Dame Journal of Formal Logic (Notre Dame, SUA) The Journal of History of Philosophy (Washington), Il Dialogo (Urbino), International Logic Review (Bologna), Il Contributo (Roma).
A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei Marchese din Ancona și al Centrului superior de Logică și știință comparată, a fost profesor onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris și la Institutul superior de științe umane din Urbino. Activitatea sa științificǎ și publicisticǎ deosebitǎ i-a adus o binemeritatǎ recunoaștere naționalǎ și internaționalǎ.
TERRA MIRABILIS sau ȋntậlnirea cu pǎmậntul natal – Destin și istorie
Cậnd te ȋntậlnești cu țara ta ? Vreau sǎ spun, cậnd ești conștient cǎ trǎiești ȋntr-un univers propriu, cu axele lui de coordonate, cu valorile lui, pe care le-ai admis fiindcǎ sunt ale tale, pe care nu le poți ignora, fiindcǎ nu te poți ignora pe tine ȋnsuți. Constuitǎ ȋntr-o unitate perfectǎ, cu un contur ȋnchis aproape circular de cǎtre Mare, Dunǎre și rậuri, traversatǎ de o coamǎ de munți, care parcǎ ar vrea sǎ fixeze aceastǎ circularitate, țara noastrǎ vorbește imaginației, așa cum plǎsmuirile nirilor pec er vorbesc poeților și visǎtorilor. Cậnd m-am ȋntậlnit cu aceastǎ formǎ și cậnd mi-a vorbit atật de mult? Am crezut cǎ ȋntậlnirea a avut loc ȋn copilǎrie, cậnd priveam fǎrǎ sǎ mǎ satur cursul Dunǎrii și jocul valurilor ei. Stǎteam ore ȋn șir și priveam , rezemat de un cilindru de fontǎ, din acelea ȋnfipte ȋn chei și care se leagǎ parậmele șlepurilor și vapoarelor și ascultam poveștile bǎtrậnului Danubiu.Bulboanele sau anafoarele lui sau uneori, pet imp de vijelie, valurile lui puternice, care fǎceau un zgomot ca și cum ar fi fost vocea mǎrii, toate ȋmi cậntau legende și vedeam aievea luntrii cu geți și daci sau trireme romane sau chiar caice otomane, care ȋnfruntau pericolele și adậncimea marelui fluviu. Aceasta, am crezut, era țara mea. Mai tậrziu, cậnd am privit de pe Bucegi, ȋn largul spațiului romậnesc și ȋntr-o zi clarǎ am zǎrit Dunǎrea, și ȋn ȋnchipuirea mea neȋnfrậnatǎ ȋmi imaginam cǎ s-ar putea vedea și Marea, atunci mi-am spus cǎ țara romậneascǎ este mǎsuratǎ de privirea Omului atật cật se poate ȋntinde ea, de pe vậrful cel mai ȋnalt al munților și pậnǎ la Dunǎre, Tisa și Marea cea mare. Aceasta am crezut era țara mea. Iar cậnd am trecut pe lậngǎ Munții Fǎgǎrașului și mi s-au arǎtat formele de basm pe care le plǎsmuiau ȋn ȋntậlnirea cu Cerul, atunci sufletul mi s-a umplut de poezie și mi-am spus: aceasta este țara mea.
Dar nu era așa. Sau aceasta nu era totul. Nu, legǎtura cu țara mea nu era numai o ̎dragoste ̎, numai un sentiment, țara mea nu era numai ̎ țara de dor ̎. Ȋn aceastǎ legǎturǎ intrǎ factori mult mai complecși care nu pot fi exprimați monocord, ci necesitǎ, ca și o simfonie, o ȋntreagǎ orchestrǎ pentru a-i reda toate nuanțele, toate notele. M-am ȋntậlnit cu țara mea mai tậrziu, ȋn orele cele mai grele ale vieții mele, atunci cậnd problemele cele mai profunde ale existenței umane și ale dispariției ei s-au pus cu mai multǎ acuitate decật oricậnd. Atunci am realizat acest adevǎr ineluctabil : tot ce mi s-a ȋntậmplat și tot ce mi se va ȋntậmpla a avut loc și va avea loc din cauzǎ cǎ aparțin acestui pǎmậnt și acestui neam. Nu țara era a mea ci eu eram al țǎrii. Eu aparțineam unui destin, unei istorii, care a determinat orbita pe care a evoluat ȋntreaga mea viațǎ. Ȋn fond, destinul unui neam nu este decật istoria lui implicitǎ și istoria nu este decật destinul explicit. Aparținem acestei istorii, fiindcǎ istoria acestui pǎmậnt și a acestui neam ne-a imprimat un destin, ȋn care suntem, fiecare din noi, un element, anonim sau nu. Istoria neamului romậnesc determinǎ destinul oricǎrui romận, destin care, ca și fluviul, ȋl poartǎ ca pe un val pe drumul prescris de geografie și de timp. Așa a simțit probabil și Eminescu ȋn versurile sale din Scrisoarea a IV-a :
Cǎci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinic este numai rậul : rậul este Demiurg.
Anton Dumitriu, Interferențe, Editura Tehnicǎ, București, 1991
