MIHAI EMINESCU

MIHAI EMINESCU
(15.01.1850, Botoșani – 15.06.1889, București)

„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești… Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme… Ne trezim și murim cu ele.”
(Mihai Eminescu)

După un secol și trei decenii de existență în altă lume, Mihai Eminescu este gândit și, mai ales, simțit în continuare ca poet al nostru național. Apărut „(…) ca un meteor din alte lumi” (Garabet Ibrăileanu) într-o literatură care abia începea să pășească, a marcat-o în mod esențial, devenind kilometrul 0 al întregului ei parcurs către modernitate.
Trecând de numeroase controverse, data și locul nașterii sale au fost oficial acceptate ca fiind 15 ianuarie 1850, Botoșani. Al șaptelea dintre cei 11 copii ai soților Eminovici (Gheorghe și Raluca), băiatul Mihai pare să fi trăit o copilărie de „haimana sănătoasă” (George Călinescu) la Ipotești (jud. Botoșani), bucurându-se de libertatea pe care i-o ofereau o familie numeroasă și părinți foarte ocupați. Tovarăș de joacă i-a fost fratele Ilie, mai apropiat ca vârstă, care a murit foarte tânăr. De altfel, familia Eminovici a fost marcată de tragedia pierderii mai multora dintre copii, lucru care nu putea să nu-și pună amprenta și asupra viitorului scriitor. Gheorghe Eminovici, mic boier de țară (căminar), fiind un autoritar de modă veche, nu și-a apropiat copiii, acest rol asumându-și-l mama, blândă și tandră, dar foarte firavă.
Trimis de tatăl său la școală la Cernăuți, pe urmele celorlalți băieți Eminovici, urmează cursurile cu intermitențe, între 1858-1866. În acest timp, părăsește școala de câteva ori, pentru a însoți prin țară trupa de teatru Tardini-Vlădicescu sau pentru a lucra ca funcționar la Tribunalul și la Primăria Botoșani. Neputând accepta o programă școlară pe care o va critica mai târziu ca fiind mult prea încărcată cu inutilități și dăunătoare, elevul Mihai Eminovici repetă clasa a II-a gimnazială, fapt considerat de mulți ca manifestare a geniului rebel. A urât matematica, în schimb a iubit fotbalul și a fost un foarte bun înotător.
Moartea profesorului său de română, Aron Pumnul, în 1866, îl îndurerează, prilejuind apariția poeziei La mormântul lui Aron Pumnul, semnată „M. Eminovici”.
Tot în 1866, debutează, cu poezia De-aș avea, în revista „Familia” din Pesta. Directorul acesteia, Iosif Vulcan, îi propune pseudonimul literar „Eminescu”, nume pe care îl vor adopta, mai târziu, și alți membri ai familiei Eminovici. În același an, revista „Familia” îi mai publică 5 poezii.
În vara anului 1866 pornește pe jos spre Blaj, pentru a vedea locul „unde a răsărit soarele românismului” (M. Eminescu). Până în 1869 cutreieră țara (Blaj, Sibiu, Giurgiu, București), intrând în contact cu limba, obiceiurile și realitățile românești. Continuă să fie foarte atras de viața teatrală, fiind o vreme sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi la Teatrul Național, cunoscându-l și pe Ion Luca Caragiale, care va mărturisi mai târziu, la moartea poetului, cât de mult l-au impresionat ochii mari ai acestuia – „la aceste ferestre ale sufletului se vedea bine că cineva este înăuntru” (I.L.Caragiale).
Student (auditor) la Viena, între 1869-1872, cunoaște doi oameni care îi vor influența în mod esențial destinul – Ioan Slavici și Veronica Micle. În această perioadă începe colaborarea la „Convorbiri literare”, publicația societății ieșene Junimea, patronată de Titu Maiorescu, personalitate culturală care, de asemenea, va juca un rol foarte important în viața poetului. Intuindu-i de la început talentul, Maiorescu îl promovează pe tânărul Eminescu și, mai târziu, îl va sprijini financiar în repetate rânduri.
Între 1872-1874, Junimea îi acordă o bursă de studii la Berlin pentru obținerea unui doctorat în filozofie, dar Eminescu nu se prezintă la examene.
Întors în țară și stabilit la Iași, are slujbe temporare – director al Bibliotecii Centrale (care îi poartă actualmente numele), revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui (prilej cu care îl cunoaște pe învățătorul Ion Creangă), redactor la ziarul „Curierul de Iași”. Prietenia cu Ion Creangă (pe care îl convinge să scrie și îl introduce în Junimea) îl ajută să suporte dificultățile materiale, greutățile de familie (mai ales moartea mamei) și sinuozitățile relației de iubire cu Veronica Micle.
În 1877 se mută la București (plecare foarte greu suportată de Creangă), fiind redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu I.L.Caragiale și I. Slavici.
Surmenat și bolnav, în 1883 publică poemul Luceafărul, considerat punctul său de apogeu liric, fiind apoi internat în sanatoriul de boli psihice „Caritas” din București, condus de doctorul Alexandru Șuțu. Titu Maiorescu afirmă că poetul ar fi dorit să se călugărească, epuizat de boală. În același an, va apărea primul (și singurul) volum eminescian antum, Poesii, îngrijit și prefațat de Titu Maiorescu.
Punându-i-se diagnostice foarte controversate astăzi (printre care demență și sifilis) și administrându-i-se tratamente și mai controversate (în special cel pe bază de mercur), Eminescu își va trăi ultimii șase ani într-o succesiune de perioade lucide și de internări, fiind o vreme îngrijit și la Botoșani de sora sa, Harieta, invalidă din naștere. Continuă să scrie, dar puțin, iar acești ultimi ani conțin multe necunoscute. Tristețea bolii sale o surprinde foarte plastic George Călinescu atunci când se referă la migrenele teribile ale poetului, care era convins că îi creștea în cap un diamant, ceea ce, spune criticul literar, era, metaforic, adevărat.
Înainte de zori, pe 15 iunie 1889, Mihai Eminescu moare fizic, în sanatoriul doctorului Șuțu. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București, sub un tei, învecinându-se, cu timpul, cu I.L.Caragiale, G. Coșbuc și M. Sadoveanu.
Consacrat în conștiința publică mai ales ca poet, Eminescu a mai fost prozator (autor de nuvele, povestiri, un roman neterminat, basme), dramaturg și publicist. Patriot și preocupat de problemele neamului său, a încercat să propună guvernului un sistem de învăţământ pentru întregul popor, în condițiile în care patru cincimi din populaţia ţării nu ştiau să scrie şi să citească.
Impresionanta sa personalitate a fost și este unanim recunoscută, inclusiv prin compunerea unor piese muzicale pe versuri ale sale, prin realizarea câtorva filme cu caracter biografic, prin editarea mai multor mărci poștale cu chipul său (în România și în Republica Moldova), prin emiterea de monede comemorative și de bancnote cu imaginea sa. De asemenea, casa memorială de la Ipotești, căreia i s-a adăugat un complex memorial, este loc de pelerinaj literar și de organizare a unor activități culturale importante. Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi și a fost răspândită în toate părțile lumii, iar poeții români care l-au urmat și-au mărturisit descendența din lirica eminesciană. Nichita Stănescu îl vedea astfel: „Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr și eu. Mari poeți sunt vreo patru (respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia și Ion Barbu), dar, Doamne, poet este numai unul și acela este Mihai Eminescu!”.
Interesul său pentru folclor, cu rădăcini în copilăria la Ipotești, sporit și de spiritul epocii, s-a concretizat în efortul culegerii de creații populare din diverse părți ale țării. Urmându-i în această direcție pe Vasile Alecsandri și pe Alecu Russo, i-a depășit, devenind primul nostru scriitor care a asimilat specificul literaturii populare și l-a turnat în creații proprii, profund originale. Fascinat de frumusețea doinei românești, a fost, totuși, mai ales culegător și creator de basme.
Pornind de la surse populare, Eminescu a șlefuit îndelung și a scos la iveală câteva povești – Făt-Frumos din lacrimă, Călin-Nebunul, Frumoasa lumii, Borta-vântului, Finul lui Dumnezeu, Vasilie-finul-lui-Dumnezeu. Fără a avea verva și umorul operei lui Ion Creangă, basmele lui folosesc elementele supranaturalului din literatura populară, dar abordate în maniera lirică, metaforică ce l-a consacrat. Tot povești sunt și poemele Făt-Frumos din tei și Călin (file din poveste). Dar cea mai valoroasă prelucrare a sa este poemul Luceafărul, pornit din esența basmului popular Fata în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch și descoperit de poetul român într-o revistă nemțească. Din aceeași sursă preia Eminescu și basmul Frumoasa fără corp, pe care îl va transforma în poemul Miron și frumoasa fără corp.
Considerându-l „un povestitor fantastic”, Tudor Vianu afirmă: „Câteva din frumusețile cele mai de seamă ale artei românești de-a povesti au căzut din condeiul poetului”. Dorința de a scrie povești poate fi determinată și de credința lui Eminescu potrivit căreia „Copilului nu aur, nu mătase, nu viață bună, ci iubire îi trebuie”. Iar basmele sunt iubire și sunt întoarcere într-o vârstă în care boala și suferința erau departe. Nostalgie cuprinsă în opt cuvinte: „Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi).