A trecut multă vreme de când, liceană fiind, ȋmi ȋncărcam braţele cu cărţile de la biblioteca “de la Palat”, pe atunci Biblioteca Municipală Gheorghe Asachi. Printre ele s-a nimerit și una cu un titlu care suna cam “anarhic” și provocător, “Profetul”, trezitor de amintiri de lupte și de cotropitori, urâte stafii din vremuri apuse pentru prea liniștitul târg al Moldovei.
Poate de aceea am ales cartea… sau, poate cartea chiar ea a venit la mine. Căci nu știam câte nopţi voi sta așa, cu ochiii ȋnchiși, cu cartea ȋnchisă, mistuită de un dor neștiut de tărâmuri ȋndepărtate, de pace, de mine ȋnsămi. “Asta e religia pe care mi-aș dori s-o cunosc, una aproape de mine, de inima mea,” ȋmi spuneam. Poate era printre primele cărţi de spiritualitate citite… și nu aveam nici măcar o frântură de gând că asta era, că eu, cea de pe-atunci, răzvrătita de-a binelea ȋmpotriva religiei bunicilor mei, eram ȋn cautare de altceva, ceva ce-am ȋnţeles prin Eliade mai târziu că se cheamă spiritualitate.
Şi nu aveam nici măcar o frântură de gând că peste ani acolo ȋmi va fi casa… tocmai ȋn Liban, la casa “Profetului”. Ciudate mai sunt ȋntâlnirile vieţii… Poate o carte, vreo nouazeci de pagini acolo, să-ţi schimbe destinul… sau să ţi-l influenţeze măcar. O carte e o fiinţă umană, un om ce și-a pus gândul și sufletul ȋn acele pagini, să ţi le dăruiască ţie – mai ales când e vorba de cărţi ce vorbesc de origini, de suflet, de locul tău ȋn cosmos. Mai multe cărţi la un loc, fac o cultură… un nor, un ghem de gânduri, idei și simţiri, de viziuni asupra sinelui și asupa lumii care adună oamenii ȋntr-o apartenenţă, identificându-se cu o cultură. Astfel, mai multe cărţi despre om și divinitatea lui la un loc fac o cultură spirituală, ȋn sensul nu numai intelectual, ci și de suflet. Căci omul, fără suflet, nu construiește nimic care să dăinuie… ci totul se va nărui, nefiind pe baze adevǎrate, acele rădăcini ce leagă omul de cosmos.
Drumurile vieţii m-au adus azi aici, la el acasă, la Becharre, ȋn Munţii Libanului – acuma suntem vecini, sau “megieși”. Mă uit, și mă adap, la propriu și la figurat. La propriu, beau din izvorul aflat, uimitor, chiar aici ȋn incintă; la figurat, ȋmi astâmpăr setea de nemurire pătrunzând ȋn cosmosul lui.
Muzeul este ciudat, cam “săpat ȋn stâncă” – este lăcașul unei vechi mănăstiri Mar Sarkis (Sfântul Sergiu), cumpărate de sora sa ȋn 1935, ca o respectată rugăminte de pe când ȋncă era ȋn New York. De asta și mobilele, obiectele care-i aparţineau, totul s-a transferat aici, ȋn casa-muzeu. Lăcașul e ȋnsa mai vechi -e un ermitaj ocupat de călugări creștini ȋncă din secolul VII.
Răsfoiesc Cartea de oaspeţi, și văd, lucru nebănuit mie, cum chiar Becharre pare a fi devenit “buricul pământului”. Oameni din colţurile diferite și ȋndepărtate ale lumii ȋși scriu gândul, cam ce le-a ȋndreptat pașii aici – și toţi sunt, la fel ca mine, chemaţi de această nevoie de spirit, de Dumnezeu, de om care le-a stârnit sufletul și mintea – văd aici și Islanda, Hong-Kong, Filippine, Ungaria, Argentina, Japonia, Kazahstan, Franţa… și nu le-aș dovedi a citi pe toate.
Aflu aici lucrările, hârtiile, manuscrisele, pânzele lui ce literalmente ȋmpânzesc spaţiul – cele deja văzute și multe, cu sutele, nevăzute de mine până acum – sunt aici, aflu, 440 de lucrări originale, pânze și schiţe, nuduri ȋnnegurite de femei, bărbaţi prinși de pictor ȋn stilul lui art-nouveau, și-mi aminteste oarecum de Bălașa. Locul și spatiul au un efect ciudat, de nu știu ce locuinţă din Orphalese.
Când se autodefinește, folosește limbajul metaphoric, ca “cel ce s-a născut ȋn umbra sfinţilor cedri din Liban”, dar care și-a petrecut viaţa “ȋn umbra zgârie-norilor din New York” . Ca imigrant avea dorinţa sinceră de a se integra ȋn societatea Americană, fără ca asta să-i slăbească puternica dragoste pentru locul lui de baștină – munţii Libanului această magnifică zonă a Qadishei, loc de sihăstrie, oază de credinţă creștină sub ocupaţia și orânduirea turcescului islam.
A fost, așadar, un filozof oriental scriind cu uneltele gậndirii din vest. Descris pe rậnd ca “mistic”, “filozof”, “religios”, “eretic”, “senin”, “rebel” sau “fǎrǎ vậrstǎ” – autor a altor lucrǎri ca “Spirite rebele”, “Aripi frậnte”, “Procesiunea”, “Nebunul”, și-a vǎzut și lucrǎri arse ȋn piațǎ ȋn Beirut, pentru cǎ politica ȋi considera ideile “otrǎvitoare”.
Mǎ gậndesc cum se face cǎ mereu, tocmai omul care se lovește de greu, e mai denigrat și mai pǎrǎsit de alții, tocmai acela se apropie mai tare și mai mult de divinitate, de Dumnezeu – se pare cǎ omul are nevoie de “experiența sacrului”, cum le zice Mircea Eliade. Și mai spune el cǎ “Deschiderea sa cǎtre sacru face omul religios capabil de a se cunoaște și de a cunoaște lumea; aceastǎ dublǎ cunoaștere face din el un om Total, pentru cǎ omul religios este ȋnsetat de existențǎ”.
Gibran, cậnd l-am ȋntậlnit mai ȋntậi prin lucrarea sa Profetul, l-am ȋntậlnit ca profet al iubirii spirituale. Nu știam pe-atunci, dar poetul și filosoful erau sǎ mǎ conecteze mai profund cu acea dimensiune a mea spiritualǎ a cǎrei uși nici nu o deschisesem ȋncǎ, dar prin care aveau sǎ mǎ cheme, invitậndu-mǎ sǎ-i trec pragul Gibran, deopotrivǎ cu Eliade.
De asta eu ȋi gǎsesc nemaipomenit de asemǎnǎtori: ȋn Profetul, Gibran ne ȋnvațǎ cǎ singurul antidot ȋmpotriva unei vieți șterse, fǎrǎ rost, este iubirea – de sine, unii cu alții, de Dumnezeu:
La fel ți s-a mai spus cǎ viața e ȋntuneric, iar tu, ȋn lesuiala ta poți doar repeta cele spuse de cei sfậrșiți și fǎrǎ de vlagǎ. Și eu spun cǎ viața e ȋntuneric, afarǎ numai dacǎ existǎ dorințǎ, și orice dorințǎ e oarbǎ, afarǎ numai dacǎ cunoaștere existǎ, și orice cunoaștere e vanǎ, afarǎ numai dacǎ existǎ iubire; și atunci cậnd muncești cu iubire, atunci te aduni tu cu tine ȋnsuți, și unii cu alții, și cu Dumnezeu.
Aceeași ȋnțeleaptǎ și profundǎ ȋnvǎțǎturǎ am ȋntậlnit-o la Eliade:
“Omul va ajunge sǎ nu mai considere religia – orice religie, ca pe o fazǎ depǎșitǎ a spiritului uman. Orice existențǎ devine infinit mai bogatǎ, mai pasionantǎ”. Viața meritǎ cu adevǎrat sǎ fie trǎitǎ pentru ca lumea banalǎ, cea cunoscutǎ de noi “poate ascunde o bogǎție de mesaje și de speranțǎ”. Și atunci, spune Eliade, atunci realitatea devine foarte aproape și accesibilǎ, “nu mai este opacǎ, nu mai suntem zidiți ȋntr-o cetate etanșǎ, nu ne mai simțim ȋntr-o carcerǎ, ci totul este cuvậnt, simbol, deschidere spre ceva care este cu siguranțǎ pozitiv, pentru cǎ este transcendent – depǎșește condiția de gậndire și existențǎ umanǎ”. Ȋn schimb, ne mai avertizeazǎ el, dacǎ “Dumnezeu nu existǎ, totul e cenușǎ.”
Poate Eliade a știut, poate nu, de cǎrțile lui Gibran – el care urmǎrea cu mare atenție orice manifestare a unui act spiritual; și el tot immigrant, aproape exilat ȋn America fiind, i-ar fi putut ȋnțelege cel mai bine dorurile, ca și frǎmậntǎrile poetului și artistului. Fapt e cǎ ȋn al sǎu Ghid pentru reliigiie lumii, Eliade avea sǎ declare religia Bahai, de care s-a legat strậns Gibran dupǎ ȋntậlnirea sa cu Baha-ullah, care i-ar și servit, se pare, ca model pentru Profet, drept “religie mondialǎ”.
Dar profunda umanitate a lui Gibran trece dincolo de legi și canoane, de corsetele gậndirii, ale religiei ca instituție, dincolo de limitǎrile unei etici meschine, atật de comunǎ societǎtii umane, și asta este și mai evident ȋn Gậndul tǎu și al meu.
Gậndul tǎu vorbește de femeia frumoasǎ, de virtuasǎ, de prostituatǎ, de inteligentǎ, de proastǎ
Gậndul meu vede ȋn fiece femeie o mamǎ, o sorǎ, or o fiicǎ a oricǎrui om
Subiectul gậndurilor tale sunt hoții, criminalii, asasinii
Dar eu gậndesc cǎ hoții sunt creați de monopol, iar criminalii sunt odrasle de tirani… și cǎ asasinii sunt cealaltǎ fațǎ a victimei
Gậndul tǎu descrie legi, tribunale, judecǎtori și pedepse.
Al meu explicǎ cum atunci cậnd oamenii fac o lege, ei sau o respectǎ sau o violeazǎ; și dacǎ legea existǎ, atunci suntem cu toții tot una ȋn fața ei. Cel ce disprețuiește pe cel rǎu este el ȋnsuși rǎu. Cel ce-și laudǎ disprețul pentru cei pǎcǎtoși ȋși vậnturǎ disprețul lui pentru omenire..
A fost acuzat și de nesinceritate, de om ȋnșelǎtor, cu doua fețe. Creștin nǎscut ȋn pǎmậnt ce fusese ocupat de Otomani de cel putin 300 de ani, era, fǎrǎ ȋndoialǎ, predestinat rǎzvrǎtirii. Cel care ȋn occident ȋndemna la pace și luminǎ, ȋn orient, la el acasǎ, era nevoit sǎ ȋndemne la arme.
Dar ce oamenii au vǎzut mai greu e cǎ el le-a adus ambelor sale existențe ceea ce le lipsea: le vorbea de raționalitate la ai sǎi ȋn orient, și le vorbea de spiritualitate și misticism celor din occident.
Cậnd ești nǎscut ȋntr-un loc și ajungi sǎ trǎiești ȋntr-o cu totul alta culturǎ, personalitatea neapǎrat se scindeazǎ, dar nu ca douǎ jumǎtǎți separate, ci ca douǎ ramuri la un copac: fiecare se dezvoltǎ, crește, se ȋmbogǎțește, pentru binele ȋntregului. Așa se face cǎ s-a vǎzut și geniu, dar și “nebun”, sau mǎcar “idiot”.
Ca ȋn plinǎ analizǎ Jungianǎ – pe care-l cunoștea personal, cǎci i-a fǎcut portretul, Nebunul a devenit un “nebun bun” atunci cậnd și-a pierdut toate mǎștile – i-au fost furate toate șapte, peste noapte, și ȋngrozit de propria goliciune a luat-o la fugǎ printre lume, blestemậnd pe cei ce i le furaserǎ. Dar cậnd unul mai tậnar l-a arǎtat cu degetul cǎ “ǎsta-i nebunul”, atunci, ce minune, soarele ce niciodatǎ nu-l vazuse fǎrǎ de mǎști i-a sǎrutat fața, iar el, cel ce mai ȋnainte fusese furat, și-a binecuvậtat tậlharii, cǎci datoritǎ lor soarele l-a sǎrutat, și el l-a iubit atunci cinstit, fǎrǎ de mǎști.
Rebelul din el scria: “numai un idot și un geniu pot sparge legile fǎcute de oameni – și numai aceștia doi sunt cei mai aproape de Dumnezeu”.
Ȋn realitate un liberator, a fost vǎzut ca un rǎzvrǎtit, considerat un renegat de-ai lui acasǎ, ca cel ce-a blasfemiat, lucru de neiertat ȋn orient, chiar dacǎ Nietsche a avut și el de plǎtit ȋn occident pentru actul sǎu liberator -cǎci “blasfemie mare” este a-l pune pe Dumnezeu fațǎ ȋn fațǎ cu el ȋnsuși – cel bun cu cel rǎu:
Dumnezeul cel bun s-a ȋntậlnit cu cel rǎu pe o creastǎ de munte.
Dumnezeul cel bun zice: “Bunǎ ziua, frate”.
Dumnezeul cel rǎu nu rǎspunde.
Și-așa Dumnezeul cel bun zice: “Azi, vǎd, ești ȋntr-o formǎ proastǎ”.
“Sigur”, rǎspunde Dumnezeul cel rǎu. “Pentru cǎ ȋn ultima vreme tot vǎd cǎ mǎ ia lumea drept tu, mǎ cheamǎ cu numele tǎu, se poartǎ cu mine de parcǎ eu aș fi tu… și asta mǎ deranjeazǎ”.
Și Dumnezeul cel bun zice: “Dar și eu am fost confundat cu tine, și chemat cu numele tǎu”.
Dumnezeul cel rǎu atunci o ia ȋncolo, blestemậnd stupizenia oamenilor.
Mǎ uit prin jur și ȋncerc sǎ-l ȋncercuiesc, sǎ-l pun ȋntr-o categorie pe Gibran, dar mai ușor prind vậnturile toate ȋntr-o plasǎ de pescar. Poetul, filozoful, misticul, pictorul, omul, iubitul, fratele, libanezul și chiar și americanul se vậnturǎ toți prin fața mea, și cei doi vizitatori de lậngǎ mine, veniți, poate din vre-o parte a Chinei- (aveam sǎ aflu cǎ din Hong-Kong) ȋi simt stafia cam ca și mine. Avem sǎ aflǎm cu tresǎrire la sfậrșitul periplului prin acest muzeu “hors norme”, ultimul “secret al lui Gibran- cǎ dupǎ peretele de stậnca, era chiar El…. aici el zace, surprinzǎtor, eretic și “șugubeț” chiar și de dincolo, din nemurire.
MIRELA JABER, Beirut, 2019
