Henri-Irénée Marrou a definit istoria ca fiind „cunoașterea trecutului uman, cunoașterea de evenimente, fapte, acțiuni, sentimente, idei, trăite de oameni”. Deci istoria este un domeniu al ştiintei care studiază dezvoltarea complexă şi evoluţia omenirii ţinând cont de evenimentele care s-au petrecut de-a lungul timpului şi au influenţat societatea. Ȋn acelaşi timp, cunoaşterea istoriei reprezintă o datorie faţă de strămoşii noştri, un element care denotă cultura generală şi simtul responsabilităţii. Prezentul şi viitorul sunt dependente de trecut. Cunoaşterea istoriei ne ajută să ne definim pe noi ȋnşine, să ne cunoaştem rădăcinile şi să ne identificăm cu un anumit tip de gândire, facilitând astfel evoluţia noastră. Se spune, că istoria este „magister vitae”, învăţătoarea vieţii. Trecutul unui neam proiectează lumina asupra prezentului şi viitorului.
„Fără istorie nu este patrie şi fără dragoste de istorie nu poate fi dragoste către patrie” a spus Bogdan Petriceicu Haşdeu. Iar Mihail Kogălniceanu afirmă că „după priveliştea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luare aminte decât istoria”.
În istorie, evenimentele au o durată care depășesc cu mult simpla temporalitate a faptelor care le constituie. Sunt ȋncărcate de percepții și sensibilități,generează o memorie. A face istorie este o practică socială, intelectuală și academică dedicată evaluării și transmiterii cunoștințelor către un public. Este, de asemenea, o „dorință de a cunoaște” și o putere care se supune unor legi, cea a mediului intelectual și savant, cea a veridicității și posibilei verificări a datelor.
Narațiunea evenimentelor istorice este o piatră de temelie, care a creat timp, relații și interacțiuni, confruntări sau fenomene de consimțământ, limbaj, discurs. Putem spune că au creat lumină pentru că dezvăluie mecanisme care erau invizibile. Traumatice sau obișnuite, evenimentele au efecte considerabile pe care istoricului le identifică, le analizează.
Există o arhitectură a narațiunii istorice, astfel, scrierea istoriei presupune trecerea din dezordine în ordine (dezordinea surselor, ipotezelor, documentelor). Trebuie știut că nu există istorie fără recunoașterea a ceea ce creează dezordine, enigmă, decalaj, neregularitate, tăcere sau murmur, discordie în legătura dintre lucruri și fapte, ființe și situații sociale sau politice.
Revista noastră a inclus o nouă rubrică intitulată Istoria ca o poveste semnată de Mihai Moldovan, istoric prin pasiune şi vocaţie, care a considerat că este de datoria sa să ȋmpărtăşeasca şi altora, tezaurul de cunoştinţe acumulat ȋn acest domeniu.
