Poezia este mult mai vastǎ decật o imaginǎm. Este imensǎ și variatǎ ca universul, diversǎ și strǎlucitoare ca frumusețea, profundǎ și complexǎ ca natura sufletului uman Natura nu se gǎsește numai ȋn mǎri și oceane, ȋn munți și cậmpii, ea se regǎsește și ȋn picǎtura de apǎ, ȋn cochilia unei scoici, ȋntr-un fir de iarbǎ. Toate reprezintǎ sublimul, inefabilul, viața, atelierul abisal al poeziei. A explica poezia ȋnseamnǎ a o strivi. Nimeni nu poate pretinde cǎ poate defini poezia, cǎ-i poate extrage esența. Arta poeziei constǎ ȋn a trece peste orice obstacol, arde tot ce o ȋngrǎdește. Ea reprezintǎ dorința de a ȋnțelege și a se face ȋnțeles. Este emoția strǎpunsǎ de un fior sǎlbatec, distilarea esenței atật de puternic ȋncật o singurǎ picǎturǎ produce catalepsie sau extaz. Cuvậntul, farmecul și strǎlucirea sa, stilul, perfecțiunea și arta devin jocuri transcedentale.
Poet al subtilitǎților, VAL RẰZEȘU, este autorul a trei volume publicate : Demers pentru evadarea din frig , Floare de luminǎ și Simfonie cu maci, ȋn plus, douǎ volume de poezie și douǎ romane ȋn lucru. VAL RẰZEȘU – sensibilitate, sinceritate a trǎirii, simț al nuanței, o poezie imperialǎ, cu efect de străluminare în profunzimile omeneşti.
SOMN LIN, VISEAZĂ MAREA
( Cerul unde ți-e mai bine )
Val Răzeşu
… Să auzi cum mi te strigă valurile către mal,
în castele de nisip, sigilindu-o după uşi
nerăbdarea noastră tristă, într-o ziuă de coral
risipită în secunde pe aripi de pescăruşi.
În biserici de mirare te-ai dat dorului arvună,
fulger din privirea verde te sfințeşti la liturghie
Ană-nchisă între ziduri, cine ar putea să spună
cum îmbraci nemărginirea să o duci la cununie…
Cine ar putea să schimbe un menit de ursitoare,
zborul ce-ți tresare-n umeri, ce zidar l-ar putea frânge,
care lut n-ar face cruce şi s-ar înălța a floare
când prin vene şi artere circulă fiori, nu sânge.
Fără tine n-ar fi fost de sub pleoape dimineață,
n-ar fi ridicat corăbii pânzele a întâlnire
spre un port să ne trăim nemurirea într-o viață
şi desăvârşirea lumii în lumina din privire.
Timpul, aurind nisipul din clepsidră a amiază,
fluturi cu aripi de sare peste pântecul rotund
toarnă a îmbrățişare, orizontul delirează
a furtună de săruturi, ce pe buze se ascund.
Trece luna peste dig, şi pierduți în noi, în rai,
locuim acelaşi Cântec, catifea se aşterne zarea,
culcă-te pe brațul stâng, lângă inimă să ai
cerul unde ți-e mai bine, somnul lin, visează Marea…
A ÎNFLORIT MAGNOLIA (11)
Val Răzeşu
Casa mea adevărată este dincolo de nori,
vino să-nfrunzim copacul, care se înalță scară,
să-l trezim, îmbrățişați într-un vis de primăvară,
alintându-ne ca ramuri de magnolie, cu flori.
Din ninsori care credeau că puteau să ne despartă
am făcut un derdeluş să coboare raza lunii,
peste pleoapele mirate să ne fulgere lăstunii
printre ghiocei în grevă la a sufletului poartă.
Pe când învârtea tăcerea minutarul altei soarte,
într-o clipă de lumină am dat ceasul înapoi
când pe buze pârguite ne-am aflat în Cântec doi
în sărut pe veşnicie, în nepământeană carte.
Tu, Minune, speră unii să te pierd, şi îmi fac vină
că livezile iubirii colindându-le de-a valma,
cerul din privirea ta verde l-am cuprins cu palma
şi-am urcat stele în muguri adormiți la rădăcină.
Va trimite înoptarea, într-o zi, la mine solii
să îmi spună că şi cerul are stele căzătoare;
tu, copacul meu de taină, să urci floare lângă floare
amintirile rămase, primăvara, în magnolii.
CA O FLOARE DE SALCÂM
Val Răzeşu
Au aprins făclii salcâmii cotropind întreaga seară,
doarme luna liniştită pe perdeaua ei de nori,
ne visează în lumina nopții suspinată flori
din îmbrățişarea noastră în sărut de primăvară.
Nici când îți eram aproape, la distanță de un fior,
nu ştiam ce zori aduce, unduind, făptura goală,
în pustiul fără tine călăream pe cai de smoală
deşi transpirai lumina mea prin fiecare por.
Ce frumoasă eşti, Minune, în duminica secretă
ce în fiecare clipă în fior mi-o dăruieşti,
din zăpezi de sâni pietroşi, nevăzute, le albeşti,
mâinile ce mă cuprind, aripi calde de egretă.
Să nu te mai pierd vreodată, pentru celălalt tărâm
sfâşie în carnea mea altar îngerul din tine,
în biserica din suflet clopotele bat suspine,
să îmi luminezi vecia ca o floare de salcâm.
A ÎNFLORIT MAGNOLIA (12)
Val Răzeşu
Cuibăresc gândurile la streaşina lunii
despre lumina în care îmi eşti
atât de aproape, că zboară lăstunii
în primăvara din ochii cu care priveşti.
În izvorul privirii şi cerul e verde,
curg muguri spre mine şoptindu-se flori,
femeia din tine, copilă se pierde
în viscolul alb de aripi de cocori.
Mi-e dor de acela în urmă rămas,
iubito, Minune, pierduto, mi-e dor
cu flori să tresară țărâna sub pas
şi noi să ne umplem de numele lor.
În ceasul întors de fiori la trecut,
o clipă se face vecie şi vrea,
purtându-ne crucea de doi în sărut,
să urce spre ceruri magnolia mea.
SIMFONIE CU MACI (67)
( Macul meu urcând în toamnă)
Val Răzeşu
Bună dimineața, rouă, iar mi-e sete de lumina
ce o sorbi din taina lunii ca să mi-o aduci în zori
să o bea în zori grădina, să-mpletească zorii funii
soarelui la subțiori până pleacă să ia cina.
Tu nu ai ales acum care e cea mai frumoasă,
pui smaralde şi rubine, diamante, ametist
şi safire, curioasă cine va sorbi din tine
ca din lacrima lui Christ, când tăcerea o apasă.
Ți-am aflat aseară taina, fluture am să mă fac,
doar o dată voi zbura, să mă-ntorc senin acasă,
să mă legene-n hamac floarea de nu-mă-uita
care s-a ascuns sfioasă într-o flacără de mac.
Beat de frumusețea ei, plec genunchi în fața sorții,
sub sprâncenele umbroase văd uimirea ce mă pierde
raiului, în fața porții veşniciei curioase
– lujeri de lumină verde mai presus de coasa morții.
Ce prostie, să spui brațe aripilor de la spate,
să n’-auzi nemărginirea cum îți murmură sub pas
şoaptă cerurile toate, cântecul din înflorirea
ce se crede fără glas gurilor îngemănate.
Şi ce nebunie viața, fără tine ce înseamnă,
după rouă şi nectar, ce-ar mai fi de adunat?!
Fericirea ne condamnă, vede lumea spre Calvar,
fluturele tău plecat, macul meu urcând în toamnă.
SIMFONIE CU MACI (66)
(Lângă macul adormit)
Val Răzeşu
Eşti atâta de frumoasă, că te-am pus coroană vieții
şi urcăm în primăvară cei mai tainici domnitori,
bea lumină rasăritul şi aprinde dimineții
lumânări aprinse-n roua din biserica de flori.
Sub sprâncenele mirate că m-ai scris acestei sorți,
pe o lacrimă de soare cuibăresc privighetori
într-un liliac de aur înflorit deasupra morții
ce-mi loveşte cu pumnalul visele în care zbori.
Te-a zidit Nemuritorul taină binecuvântată
undeva pe lumea asta, pe mirabilul tărâm
cerurile şi pământul dorm la sânul tău de fată
de surâde veşnicia ca o floare de salcâm.
Asta nu e poezie, în frumosul tău descântec
din cuvinte nerostite ploi de stele se desfac,
mi se luminează fruntea, bate inima a cântec
şi îmi curge prin artere vara florilor de mac.
De va fi să obosească de atâta înflorit
şi va înceta tic-tacul , surâzând, atât aş vrea,
să zâmbeşti a rai albastru lângă macul adormit,
nimenea să nu te vadă lacrimă sub pleopa mea.
MI-E SETE DE LUMINĂ
Val Răzeşu
Iar mi-e sete de lumină, de sub pleoapa tot mai grea
mi te strigă cel pierdut, ațipit printre ninsori,
să fii primăvara mea, în biserici de sărut
cerul mai înalt să-l mut, din cadelnița cu flori.
Să fiu eu adevărat, urc pe crucea care eşti
de la-ntemeierea vieții în ursita mea-nălțată,
Cântec să mă răstigneşti unde veşnicesc poeții
în albastrul dimineții ca o lacrimă curată.
Timpul nostru se refuză irosirii într-un ceas,
clopotul nemărginirii ne-a chemat în absolut,
din țărâna de sub pas îți urc tainele privirii
mai presus de legea firii în lumină prefăcut.
În livezile iubirii sunt cireşul tău bătrân
care ninge înțelept, îndumnezeindu-ți joaca
pe zăpezile de sân, floare ultimă te aştept
în biserica din piept, unde îngerii bat toaca.
Trecem, în îmbrățişare, dincolo de orice hău
şi urcăm în poezie, din sărut am fost aleşii,
Eva mea, Adamul tău, cerurile să ne ştie –
între noi o veşnicie cu petale scriu cireşii.
De privirea altor ochi când voi fi aşa departe
de vor crede că-nnoptarea m-a încătuşat uitării,
să deschizi pieptul a carte unde îți trăieşti mirarea
de-a mă şti în înstelarea peste valurile mării.
Numai tu mă vei găsi, pe o lacrimă târzie,
când vor arde amintiri depărtările cenuşă
aurind a ciocârlie cerurile pentru miri
care urcă-n înfloriri, cu zăpezile la uşă.
Numai tu vei auzi cum din vremea viitoare
voi încăleca în şa bidiviu ce va să vină
într-un mugure de floare să mă poată strecura
fluture, să pot zbura în a ochilor lumină.
Tu, Minune De Femeie, ce m-ai înălțat din lut
cu aripi la rădăcină şi îmi faci clipele veac
într-un timp necunoscut, rămâi taina mea deplină
când mi-e sete de lumină – floarea mea de liliac.
