Henriette Yvonne Stahl – un destin al literaturii românești
Prozatoare, romancieră, nuvelistă şi traducătoare (a scris şi în limba franceză, iar o parte dintre romanele ei au fost publicate în Franţa, în traducere proprie).
La 1 septembrie 1900 se naşte la Saint Avald, în Lorena, într-o familie franceză, Henriette Yvonne Stahl. Mama sa este Blanche-Alexandrine Boeuve, profesoară. Tatăl său, Henri Stahl, prietenul al istoricului Nicolae Iorga, a scris şi a publicat importante lucrări de stenografie. În anul 1901 familia Stahl vine în România unde se va stabili. Se naşte Henri H. Stahl,fratele scriitoarei, viitor sociolog de prestigiu.
Din cauza sănătăţii şubrede, Henriette începe şcoala ȋn 1909, la vârsta de 9 ani și va urma liceul în particular. În anul 1918 tatăl scriitoarei revine acasă de pe front, însoţit de un bărbat care îi salvase viaţa, un ţăran, pe nume Iordache Dumitru. Soţia acestuia va deveni personajul principal al romanului Voica. Tot acum este trimisă de părinţi să locuiască la ţară. În aceste împrejurări a cunoscut pe viu lumea reală a ţăranilor, de care a fost sincer şi profund ataşată. Graiul, obiceiurile, mentalitatea țărănească, simplă, primitivă, atmosfera locului, cu miresmele și aromele sale, au lăsat o profundă amprentă ȋn sufletul viitoarei scriitoare, care și-a conturat mai târziu, cu finețe, personajele. Debutează ȋn anul 1921 cu poeme în proză, publicate în revista „Flacăra”. În perioada 1922-1925 urmează cursurile Conservatorului de Artă Dramatică şi joacă în spectacolul de absolvire, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. În anul 1924 apare romanul Voica, în „Viaţa Românească„, salutat cu entuziasm de Garabet Ibrăileanu. Romanul Voica primeşte premiul pentru proză al Societăţii Scriitorilor Români. Acesta este momentul care o determină pe Henriette Yvonne Stahl să renunţe la cariera sa actoricească, și să aleagă drumul creaţiei literare. În 1931 apare volumul de nuvele Mătuşa Matilda.
Se consacră apoi romanului de analiză: Steaua robilor (1934), Între zi și noapte (1942), Marea bucurie (1946), Fratele meu omul (1965), Pontiful (1972).
Steaua robilor este un roman de analiză a sufletului feminin răvășit de sentimentul unei iubiri apăsătoare care cunoaște o profundă dezamăgire în fața realității. În acest roman Henriette Yvonne Stahl construiește un personaj complex, concentrându-se pe zbuciumul interior al acestuia, iar ideile pe care le înglobează în romanul său ating și depășesc spiritul epocii. Luciditatea, ȋndrăzneala și profunzimea analizelor interioare ale personajelor sale o vor caracteriza definitiv.
Acţiunea romanului Fratele meu, omul se desfășoară într-un cadru citadin și explorează natura umană până în straturile sale cele mai ascunse, îmbinând elemente psihologice și sociale într-un discurs narativ construit cu migală, eleganţă și delicatețe, caracteristice stilul scriitoarei.
Spre sfârșitul carierei se ȋntoarce la nuvelistică, cu texte superioare unora dintre romane, ( Nu mă călca pe umbră (1969). Perfectă cunoscătoare a limbii franceze, a tradus singură o parte din romanele ei, publicându-le ȋn Franţa, cu un succes de stimă. A scris direct ȋn franceză romanul Le Temoin de l’Eternité (1975). A tradus din Emily Bronte capodopera acesteia, La răscruce de vânturi (1959; 1962; 1964; 1967; 1978); de asemenea, o altă capodoperă a literaturii engleze, Forsythe Saga a lui John Galsworthy (1958-1961) și alte traduceri : Misterele Parisului de Eugene Sue (1942), romanul Gora, al lui Rabindranath Tagore (1965), Genii de Shikibuku Murasaki (1969), Drămuitorul de suflete de André Maurois și câteva opere dramatice de Turgheniev (1958). Anul 1975 va fi marcat de apariţia romanului Lena, fata lui Anghel Mărgărit, iar la Paris Le témoin de l’éternité, scris de autoare direct în franceză. (Acest roman va fi tradus în română, în 1995). Un an mai târziu, tot la Paris va apare apare un volum de versuri, Horizon, ligne sévère. În anul 1981 apare romanul Drum de foc. Primeşte Premiul special al Uniunii Scriitorilor.
Scriitoarea Henriette Yvonne Stahl se stinge din viaţa la 25 mai 1984, la Bucureşti.
Critica franceză, prin reputatul Jean Herbert, o consideră unul dintre marii scriitori ai epocii și și-a exprimat regretul că nu este chiar mai cunoscută în Franța, pe măsura valorii pe care el i-o atribuie. În ceea ce privește receptarea ei critică în România, marele G. Călinescu o poziționează în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în capitolul dedicat romancierilor din perioada 1920-1930, după Hortensia Papadat-Bengescu, încadrate de Liviu Rebreanu și Camil Petrescu, adică în proximitatea scriitorilor consacrați ai romanului românesc modern.
Exegeza i-a precizat foarte bine rolul în evoluția literaturii române, valorizându-i contribuția la „modernizarea tradiției” (Al. Piru) și la evoluția prozei interbelice „de la naturalism la analiza psihologică” (I. Negoițescu).
ORIENT ROMÂNESC
