MAMA ESTE LACRIMA PLÂNSĂ PÂNĂ DEVINE CURCUBEU
Spunea Tudor Muşatescu că ,,Viața este un țipăt între două tăceri”.
Desigur, cuvintele în sine sunt neutre. Dar nu trebuie să uităm măcar o clipă că sunt cele mai miraculoase vehicule purtătoare de lucruri, chiar lumi posibile, capabile să atingă orice destinație. Cu o singură condiție: să fie soldații voluntari ai conștiinței,(care este spiritul nostru sau chiar adevăratul eu) şi să poarte ȋn ranițele de campanie numai gloanțe cu emoție pozitivă. Şi, cum un glonț tras nu mai poate fi întors la gura țevii, cu siguranță ținta va fi atinsă.
Se crede că pentru a vorbi sau scrie frumos, trebuie să gândeşti frumos. Doar pare. Orice ființă, aude, înțelege şi învață încă din faza embrionară, există numeroase experimente ştiintifice care au dovedit faptul.
Concluzia este una singură: Cuvântul este cel mai de preț dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, pentru a putea fi cu adevărat după chipul şi asemănarea sa. Iar pentru artistului adevărat a lăsat poarta cerului întredeschisă, să poată trage cu urechea, cu ochiul, pentru a cunoaşte TOT.
Teologii au pus între om şi Creator, Nemărginirea. Savanții au meres şi mai departe, au statuat Imposibilul.
Se pare că spiritul a reuşit să treacă de aceste bariere, încredințat fiind că Fiul Omului a afirmat Adevărurile că,,Tatăl îți este mai aproape decât cămaşa” şi ,, Lumina este în voi, vegheați”. Pot spune cu fermitatea celui care măsoară cu inima, cât de aproape suntem de Cel Nemăsurat:doar la distanță de o rugăciune…
După ce vei vei îngenunchea acest gând în inimă,vei simți zborul tresărind în umeri şi te vei convinge că este doar la o bătaie de aripă…
Pentru mine, sunt trei mari taine: Dumnezeu, Femeia, şi, dacă nu cumva sunt împreună aceeaşi taină care naşte Lumea…
Dacă există ceva prin care Dumnezeu să poată releva pe măsura înțelegerii noastre limitate natura Sa divină, atunci cu siguranță este copilul. Cine ține în brațe un copil, îmbrățişează Veşnicia!
Fiecare cuvânt este o lume, sau fața uneia dintre nenumăratele lumi posibile.
Numai prin Cuvânt, imposibilul devine posibil, increatul capătă formă şi sens, devine puntea de legătură dintre pământ şi cer în cadrul experienței etern deschise.
Pentru un purtător de condei, important este să fugă de vorbe şi să aspire să locuiască în interiorul Cuvântului. Versurile să se transforme într-un colind ceresc, în satul de pe celălalt tărâm al părinților plecați să-şi petreacă veşnicia. Şi cine altcineva decât îngerii copiiilor din noi ar putea deschide aripile spre atât de sus?
Poate că lacrima neplânsă va ajunge acolo lumină, poate că ei ne aşteaptă cu Steaua … aşa cum de la facerea lumii toți copii se îndreaptă către casa lor… Să ridicăm ochii către înalt şi să le sărutăm chipurile în care noi înşine suntem nemuritori.
Multe putem uita. Dar niciodată ochii în care am văzut lumina prefăcută în lacrimă de bucurie în ochii celor care ne-au adus în acestă lume să ne dăruiască viața lor. Lacrimile sufletelor noastre nu sunt decât scrisori de dor către lumea lor din neființă. Şi promisiunea că vom ciocăni şi noi la aceeasi uşă a absolutului.
M-aş mulțumi să înțelelegă toată lumea că scriu despre Femeie la superlativ deoarece ea este partea de cer care ne-a fost lăsată moştenire, prin care rămânem părtaşi la veşnicie şi putem spera să ne putem întoarce cândva acasă, în Patria Albastră.
Nu sunt prea mulți oamenii care văd dincolo de privire. Iar din cei care totuşi văd, şi mai puțini pot atinge ceea ce văd, dând nevăzutului viață şi chip. Cu alte cuvinte, foarte puțini oameni sunt conştienți că se întâlnesc cu nemurirea lor adevărată înainte de a veni în această lume, şi primul lucru pe care îl revendică: Mama!
Pentru că oamenii rareori mor din iubire, dar se nasc din iubire tot timpul. Trăim ȋn lumea lui Dumnezeu şi nu îl vedem în lumea noastră, nu înțelegem că Tatăl este scara pe care am coborât din cer iar Mama ne dăruieşte aripile şi ne învață drumul către înapoi.
Desigur, s-au găsit chiar filozofi care să afirme cu ironie că Omului i s-a lăsat libertatea trenului de a ajunge la destinație. Eu întreb numai atât: gara fiind infinitul, unde este peronul? Omul este călător către infinit, nu poate urca şi coborî decât în sine însuşi. De aceea doar Dumnezeu şi mama sunt demni de venerație. Femeia poate fi iubită, dar numai ca Mamă îşi relevă natura sa divină. Fiecare copil ieşit din pântecele ei urcă pe Crucea Învierii, prin aceasta ea devenind Paştele nostru cel de toate zilele.
De aceea, când mă apropii de mamă, omul din mine tace, să vorbească Dumnezeu.
Cel mai mare şi unicul miracol permanent pe care îl face Ziditorul este acela că mamele, asemeni Fecioarei Maria, nu mor, doar ,, adorm”. Mama este lacrima plânsă la infinit. Ce altceva sunt stelele decât lacrimile ei de lumină, semnele drumului pe care să ne întoarcem acasă?
Val Răzeşu
